Poezie românească (2)

[Această sub-rubrică nu îşi propune să critice sau să analizeze creaţii poetice ale culturii literare româneşti. Singura miză e aceea de a oferi cititorului o panoramă a unei tradiţii lirice majore şi o selecţie nu aleatorie a poemelor (considerate) relevante, din poezia română (sau de expresie română). Va fi evidentă poziţionarea polemică a acestei rubrici în raport cu antologia considerată canonică a liricii române, aşa cum este ea reflectată în majoritata listelor curriculare ale culturii şi învăţământului literare româneşti actuale. Ordinea poemelor nu implică vreo ierarhie nedeclarată, aşa cum nu reclamă nici un principiu cronologic. Luigi B.]

.

[N. B.: Această selecţie reproduce mai puţin de o treime din noul volum al lui Ion Mureşan, amânat şi aştepat în ultimii aproape douăzeci de ani. Ieşit de sub tipar pe 19 noiembrie, volumul se lansează zilele acestea la târgul de carte Gaudeamus, Bucureşti. Pagina de faţă îşi propune să pună la dispoziţia celor interesaţi de poezia lui Ion Mureşan, de evoluţia sau schimbările ei, un eşantion relevant, care, fără îndoială, va trebui ulterior completat de parcurgerea integrală a volumului apărut la Charmides, Bistriţa-Năsăud.]

…

Ion MUREŞAN (n. 1955)

(din Cartea Alcool, Ed. Charmides, noi. 2010)

…

Colind

Lumea se leagănă-n

leagănul cerului,

în faşă ne leagă nă-

praznicul gerului.

.

Gândul cel rău,

vaier şi plângeri

nu-ncap în aer

de-atâţia îngeri.

.

În iesle am pus

culcuş toate cărţile,

căci steaua de sus

rescrie hărţile.

.

Gândul cel rău,

vaier şi plângeri

nu-ncap în aer

de-atâţia îngeri.

.

Scrisă ni-i viaţa,

Pruncu-i promis,

se-ntinde gheaţa

pe masa de scris.

.

Gândul cel rău,

vaier şi plângeri

nu-ncap în aer

de-atâţia îngeri.

…

Tunelul

lui Ioan Groşan

.

Stăteam la masă aşteptând chelnerul.

Şi eram trişti şi îngânduraţi,

căci ştiam că mult nu mai avem de trăit.

Când, imaginea noastră s-a decupat în peretele dinspre stradă,

Ca şi cum, chiar atunci, urgent, ar fi vrut să ne vadă

o privire ce nu suportă refuzul, ca şi cum

un copil ne-ar fi tăiat conturul cu un fierăstrău mic de traforaj

într-o bucată de scândură.

Apoi, imaginea noastră s-a decupat

În autobuzul care tocmai trecea,

ţinându-l pe loc preţ de un minut

până a trecut prin el.

Apoi imaginea noastră a perforat clădirea de peste drum,

trecând prin dulapuri şi scaune

prin copii şi gospodine.

Imaginea noastră stând la masă în aşteptarea chelnerului

a trecut ca un tunel prin munţii din zare

şi a perforat aerul sărat de deasupra mării

şi un vapor turcesc şi un peşte.

Şi imaginea noastră a perforat ca un tunel de sticlă

pustiul.

Şi mama a simţit o împunsătură în piept,

când imaginea noastră stând la masă aşteptând chelnerul

a trecut prin ea

şi câinele nostru a lătrat,

şi cocoşul pe gard a cântat,

perforat.

Şi, încet, anevoie, imaginea noastră a decupat iar oraşul

şi peretele opus al cârciumii şi imaginea noastră

s-a năpustit asupra noastră,

fără noi în ea.

…

Noi mergem acasă

.

Toată vara am stat la umbra unui stejar bătrân,

ca unul ce nu mai are nimic de făcut,

căci Dumnezeu a făcut odată lumea

şi a făcut-o cât se poate de bine.

.

Autobuzul a trecut, amiaza a trecut,

iarba a foşnit uscată.

Iar ferestrele cârciumii sclipeau în soare,

roşii ca ardeii iuţi puşi la uscat pe sfoară.

Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat.

Cu adevărat nu mai era nimic de făcut.

.

Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi,

ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată,

şi nu mai vrei să înţelegi nimic.

.

Autobuzul a trecut, amaiaza a trecut,

Cârciuma s-a deschis.

Şi din ea a ieşit o femeie ce ţinea de mâini doi copii

ce fluturau în aer ca două baloane şi

aerul şuiera în jurul lor.

Şi mâinile lor erau subţiri ca sfoara.

Şi râdeau cu capul în jos.

Iar când au trecut pe lângă mine,

unul din ei a zâmbit cu capul în jos, iar celălalt

a vorbit cu capul în jos:

„Bună ziua, domnule!

Noi, acum, mergem acasă ca să ne spălăm

şi să ne ştergem şi să ne liniştim.

Dar într-o zi, o să ni se facă rău

şi ne vor duce la spital.”

…

Din vorbă în vorbă

.

Din vorbă în vorbă le-a trecut viaţa.

Într-o bunã zi au ieşit la balcon, au scuturat cearşaful,

pătura, perna. Au închis ferestrele, au pus lacătul pe uşă

şi ca într-o barcă s-au aşezat la masa din curte, sub măr.

Vâslind din mâini s-au îndepărtat. Câinele, la pas,

da din coadă în urma lor şi a bătut clopotul.

când au dispărut  la cotitura drumului.

.

Noi, cei care i-am cunoscut, noi ce le datorãm?

Noi, cei care i-am cunoscut, le datorăm o lacrimă amară.

Căci zi de zi au intrat în cârciuma noastră:

„Un aperitiv «Tismana»” zicea el, iar ea, imediat apoi

(suflând peste lentilele groase, ochelari de miop, şi ştergându-le

cu poala rochiei)

„şi un lichior «Primula», unul mic”.

Băutura roşie lângă băutura verde şi picior lângă picior şi

priviri fugare spre pădurea arămie şi vorbe, vorbe, vorbe,

până la ora când ieşeau copiii de la şcoală.

.

Dar noi, cei care nu i-am cunoscut, noi ce le datorăm?

Noi, cei care nu i-am cunoscut, le datorăm o lacrimã amară.

Aşa cum plângem auzind din pereţi voci dragi explicându-ne viaţa.

Căci ei au avut răbdare şi mult au explicat.

Şi fără sã spună nimic important, au fost mereu bine înţeleşi.

Despre astfel de oameni am citit în cărţi şi ştim:

ei sunt dintru început nişte oameni terminaţi.

.

Astăzi se implinesc trei ani. Din uitare ieşi cu faţa pătată.

Aceasta e casa (galbenă, tencuiala pe alocuri căzută, „magazinul

jidovului”,

şi o vreme magazia de grâu a CAP-ului), aceasta e curtea

(năpădită de urzici, gardul putred) şi nu vă ascund,

uneori, noaptea, joacă flăcări în spatele geamurilor.

Dar astăzi se împlinesc trei ani.

Ei nu au mai vorbit. Despre ei nu s-a vorbit.

…

Guleratul

lui Radu Săplăcan

.

Când îşi smulge el faţa de pe faţa mesei

e ca şi cum ar scoate un ou de sub cloşcă,

cum ar dezlipi un timbru de pe o scrisoare veche,

aşa îşi smulge el faţa din faţa mesei.

Şi ce arată el omenirii? Arată gulerul de spumă din jurul gurii

şi gulerul de vânătăi din jurul ochilor.

Nu-i de mirare că se face mică omenirea la masa de lângă sobă.

.

El, Guleratul, atâta zice: „Aştept zeii,

la toţi le-am făcut cuib în capul meu!”

Iar când îşi trece mâna prin păr pui golaşi de vrabie şi ouţe albastre

îi cad la picioare

şi stă cu un picior într-un sac cu făină

şi stă cu un picior într-un sac cu mătreaţă,

când sare şi-i îmbrăţişează pe mecanicii de la atelierul din vecini

şi le pipăie fericit salopetele pătate de ulei căci – zice Guleratul -

„zeii se îmbracă după cum îi taie capul.”

.

Dar nimeni nu ştie că Guleratul e un Maestru,

că are la vârful degetului cel mic Arta Uitării,

căci aşa stă el la masă ca un om fără cap,

iar faţa mesei e un caier de ceaţă şi capul din ceaţă şi-l scoate aşa:

mai întâi gâtul sângerând, rotund ca o roată de car

(ah, soleil cou coupé!) şi aerul îi iese din plămâni ca o osie

ce se roteşte stropind pereţii cu sânge.

.

Dar cât de repede uită Guleratul? întreabă omenirea

şi-şi strânge înfrigurată, la masa de lângă sobă, paltonul în jurul popoarelor.

Păi, Guleratul, după lungi exerciţii uită atât de repede

că lucrurile nu reuşesc să se constituie. El nu dă exemple,

dar iată cum trebuie să se fi petrecut faptele:

În faţa cârciumii este dealul cel verde, pe deal sunt cărări

şi patru-cinci mii de chelneriţe coboară dinspre pădurea din zare,

şi patru-cinci mii de chelneriţe urcă înspre pădure, aşa,

la patru-cinci metri una de alta, e ca o bandă rulantă pe care stau chelneriţe

îmbrăcate cu halate roşii şi şorţuri albe, cu şervetul pe braţul stâng

şi-n dreapta cincizeci de vodcă. Astfel, patru-cinci mii de chelneriţe

urcă şi coboară şi triste-şi fac semne şi melancolice îşi zâmbesc atunci

când trec una pe lângă alta. Iar zâmbetul lor trist cu nimic nu poate fi comparat,

fără doar cu şoarecii, fără cu peştii, fără cu mama.

.

Aşadar, patru-cinici mii de cincizeci de vodcă ajung

pe masa Guleratului, din patru în patrtu şi cinci minute,

iar el, am mai spus, e un om fără cap, iar chelneriţele sunt

ca patru-cinci mii de păsări ce ouă pe masa lui, aşa că nu-i de mirare

că el, Guleratul, nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa

un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas.

.

În acest moment, înfrigurată, omenirea îşi strânge paltonul în jurul popoarelor

şi toate popoarele îşi aprind o ţigară şi întreabă:

„Dar, cât de repede uită el, Guleratul?” Păi, el a făcut lungi exerciţii.

El uită atâta de repede, că nu stă la masa la care stă.

El nu dă exemple, dar iată cum trebuie să se fi petrecut faptele:

Tâmplarul dă cu rindeaua pe scândură şi plănuieşte să facă o masă pentru Guleratul, dar n-apucă luciu să-i dea până ce scândurii

la celălalt capăt îi cresc rădăcini, şi iar ia secura în mână şi taie şi taie,

dar scândura face ramuri şi frunze la celălalt capăt. Atuncea tâmplarul

ia cuie din gură în mână, ridică ciocanul, dar el, Guleratul, uită atâta de repede

încât cuiele se topesc şi se-nroşeşte ciocanul şi se face potcoavă şi ar bate-o-n copită de cal, dar tâmplaru-i bătrân şi nu-ncape în burta iepei ca să prindă mânzul dormind,

şi-apoi, omul bătrân nu intră cu fier înroşit sub burtă de cal.

.

Însă, am mai spus, Guleratul nu dă exemple, iar faptele-s astea:

El intră în cârciumă, se aşează la masă. În colţ, lângă sobă,

stau mecanicii de la atelierul din vecini, cu salopetele pătate de ulei şi de bere.

El intră în cârciumă, se aşează şi strigă spre bar: „Cincizeci de vodcă!”,

şi capul îi cade pe masă.

…

Cântec negru

.

Eu cânt forţa neagră din capul meu,

la ordinul forţei negre din capul meu.

Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,

un cântecel care paralizează imaginaţia

la fel cum gheţarii paralizează aromele.

Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,

limpede şi sterilă.

Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge

deasupra ceştilor albe. Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară

şi se lipesc pe cuburile de gheaţă.

Ca timbrele.

.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

.

Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu.

Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri.

Casa mea se scufundă.

Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre

sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian.

Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin.

Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz.

Şi este un şarpe de apă. Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă

de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi.

Apoi mâlul.

.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

.

Aprind lampa şi îmbrac neagră cămaşă.

Deasupra acoperişului, undeva sus, mlaştina clocoteşte.

Peste un veac se aud trecând camioane grele. Ară tractoarele roşii.

Ţiglele sună ca şi clopoţeii cereşti.

Mintea mea e din ce în ce mai limpede,

din ce în ce mai sterilă.

Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu.

Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu.

Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!

.

Soarele e sus, iarba e putredă,

vremea e numai bună de cosit!

…

Rugăciune

.

Luminează, Doamne, cu lumină

trupul sub lumină adunat

şarpe, rob la aur în ruină,

întru văzul Tău, nelimitat!

.

Luminează, Doamne, cu-ntuneric

ceasul zilei cel întunecat.

Sufletul închis în semnul sferic,

întru văzul Tău, nelimitat!

.

Luminează, Doamne, luminează,

smulge-mi carnea negrului păcat.

Groapă oarbă în cuvânt mi-aşează,

întru văzul Tău, nelimitat!

…

Ci eu singur sub pământ

.

Ci eu singur sub pământ.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.

Căci pământul i-a expectorat pe toţi.

Pe toţi i-a scuipat între flori,

în batista înflorată a primăverii.

Pe toţi i-a dat afară.

Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase

domnişoare tebeciste.

Pleoasc! i-a scuipat pământul în iarbă.

.

Şi tocmai acum e ziua învierii.

Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.

E Ziua Judecăţii.

Oh, ce bucurie mare!

Pe toţi i-a scos pământul afară

din plămânii lui,.

din lăzile lui frigorifice

unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

.

Aceasta e Ziua Judecăţii,

ziua în care creşte carnea pe fiecare os,

carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.

Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.

E o carne sigură.

Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:

„Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

.

Ci  eu singur sub pământ.

Şi pe fiecare osişor creşte carnea.

Încât se umple pământul de oameni

şi apele de peşti

şi cerul de păsări

şi cuştile de câini

şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte

(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)

oh, ce bucurie mare!

.

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase

se bucură şi ei

căci, după câte văd eu de sub pământ,

în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit

ori mari cât o casă care arde,

iar flăcările, pleoasc, numai ce scuipă oase

şi pe oase numai ce creşte carnea,

iar dacă undeva, în lume, apare o idee,

numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,

numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi

care înainte nici nu era.

Oh, ce bucurie mare!

.

Ci eu singur sub pământ.

Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.

Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam.

Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.

Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.

Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului

şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat

din neagra împărăţie.

.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.

Iar ei joacă hora,

roată-roată în jurul lui Christos

care stă ca un miel în mijlocul lor.

Şi ce văd eu, prin iarbă văd:

femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele

şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,

şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi

fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

.

Asta am apucat să văd,

căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,

Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,

şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,

cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,

singur în laptele dulce al întunericului,

singur sub pământ.

Oh, ce bucurie mare!

.

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.

Şi deosdată, pleoasc,

întunericul scuipă un înger,

un înger mic mic,

un înger sfrijit,

un înger diabetic,

un înger albinos,

ultimul îngeraş recuperator.

Care mă înhaţă de o ureche

şi mă duce în lumină şi eu plâng

şi plâng prin aer

cu urecha între degetele îngeraşului,

plâng,

că întunericul rămâne singur.