Deviant Logo

Poezie de dragoste (1)

post details top
Jan 22nd, 2011
post details top
Poezie de dragoste (1)

[st.: Auguste Rodin, Fugit amor]

.

[Această sub-rubrică are scopul de a constitui o mini-antologie a poeziei erotice universale şi româneşti, pe care personal o găsesc demnă, decentă, valoroasă. Indiferent de cultura sau epoca de origine, poeţii antologaţi în Poezii de dragoste au, dincolo de particularităţile lor – vizibile, de altfel, cititorului atent – o calitate comună: aceea de a fi scris (şi) poeme de dragoste (fie ele memorabile, impunătoare, candide, pline de exaltare sau de tristeţe). Am credinţa că o istorie a liricii erotice universale poate fi, în acelaşi timp, o istorie a poeziei universale, nu doar prin transparenta sau mai subtila evoluţie a convenţiilor literare, ci mai ales prin destinul atât de inegal al viziunilor poetice atât de diferite, chemate pentru a soluţiona criza interioară a aşteptării, rupturii sau însingurării. Fireşte că, asumată în contul unei doctrine existenţiale, poezia erotică ascunde mărturii legate de estetica implicită a autorului ei. Dar cred, în acelaşi timp, în relevanţa supra-estetică a liricii erotice, care e, de altfel, garanţia de valabilitate a acesteia. Iar atunci când relevanţa estetică e maximă, poemul de dragoste devine în acelaşi timp şi artă poetică (fapt uşor de constatat în cazul a cel puţin două poeme de mai jos). Nu doar frumuseţea e visată în poemul erotic, sau îmbrăţişarea eternizată a celor doi: în ochiul lăuntric al poetului, eul se visează pe sine şi se recompune ca şi cum fiinţa lui ar fi îmbogăţită cu fiinţa celei pe care o iubeşte. În fond, seducţia sexualităţii are în spate o metafizică a sexualităţii, pe ale cărei trepte eul coboară sau urcă nu atât pentru a fi fericit, cât pentru a nu rămâne în singurătate, în unicitate, în starea de ruptură post-paradisiacă. Faptul că poezia de dragoste are, încă de la cele mai vechi imne cunoscute, o profundă rezonanţă metafizică, ne poate face să afirmăm că, în ultimă instanţă, nostalgia androginiei e visul ultim şi nemărturisit al oricărui imnograf al iubirii. Ceea ce nu înseamnă că toţi poeţii ce cântă iubirea sau frumuseţea sunt impregnaţi de nobilul sentiment al unei reveniri la o stare primordială a cuplului adamic. Însă este un fapt clar, acela că întreaga poezie de dragoste a umanităţii are, în subsolurile ei spirituale, o tăinuită utopie a recompunerii celor două sexe: de la imnul antic, la erosul creştin transfigurat, la cântecul glorificator al aezilor, skalzilor sau trubadurilor medievali, la retorica specific curtenească, la poemul alegoric renascentist, la iubirea cosmică, descumpănită sau luciferică a romanticilor ori la poemul modern expresionist. Contemplând spiritul în faţa unui poem de dragoste profund, poţi fi tentat să crezi, asemeni lui Endymion, că Adevărul şi Frumosul sunt sinonime, sau că, în ultimele ei consecinţe, orice poezie erotică este un poem pe jumătate sacru, pe jumătate uman, purtând în el, ca şi Cântarea Cântărilor, taina pierdută a îmbrăţişarii mistice a elementelor, a principiilor, a celor două sexe. O îmbrăţişare arhetipală neschimbătoare, netrecătoare, neiluzorie. L. B.]

.

1. Mihai EMINESCU (1850-1889)

.

Stelele-n cer

.

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor,

Până ce pier.

.

După un semn

Clătind catargele,

Tremură largele

Vase de lemn;

.

Nişte cetăţi

Plutind pe marile

Şi mişcătoarele

Pustietăţi.

.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Şi necuprinsele

Drumuri de nori.

.

Zboară ce pot

Şi-a lor întrecere

Vecinică trecere –

Asta e tot…

.

Floare de crâng,

Astfel vieţile

Şi tinereţile

Trec şi se stâng.

.

Orice noroc

Şi-ntinde-aripele,

Gonit de clipele

Stării pe loc.

.

Până nu mor

Pleacă-te, îngere,

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

.

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

2. Vasile VOICULESCU (1884-1963)

.

Sonet CCII

.

Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spaţiu;

Tu patima-ţi împrăştii pe-un câmp fără hotare:

Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, prinţi… n-ai saţiu!

În dragostea mea, veacul abia-i o sărutare.

Te-mbrăţişez, şi-o oră nu-mi descleştează braţul;

C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;

Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în laţul

Cununii pentru fruntea răspântie de geniii…

N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;

Mi-e o viaţă clipa în care mă priveşti,

Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,

Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşti:

Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi,

Deasupra lor, prin mine, transcenzi şi te înalţi.

3. Odysseas ELYTIS (1911-1996)

.

Imn pentru Maria Nefeli

(trad. de Victor Ivanovici)

.

Acum îmi voi întinde larg deschise braţele

şi în curenţii pe care-i voi alcătui

fără să te-apropii ai s-apari

Iris Maria Nefeli

verde în marile magazine moderne

viorie în cafenelele subterane

roşie la-nmnormântările săracilor

şi-albastră-n somnul pruncilor;

.

Iris Maria Nefeli

cămaşa ta de noapte fluturând în vânt

înaripată şi-adormită

ca-ntr-un tablou de Leonor Finni

crisalidă a somnului meu

.

Tra un fiore colto e l’altro donato

l’inesprimabile nulla.

.

Eşti frumoasă ca un fenomen natural

în tot ce-n tine aduce a ţipar şi a pisică sălbatecă;

eşti revărsarea ploii în blocuri;

întreruperea de curent ce ne-o trimite zeul;

astrologia-ţi va veghea culcuşul

şi-şi va întemeia prezicerile pe desnădejdea ta,

eşti frumoasă ca desnădejdea.

N-am rude însă toată viaţa

m-am străduit să fac o tinereţe pietroasă.

.

Iubirea am umplut-o de cruci.

Durerea înfrumuseţează pentru că-i semănăm.

.

Imn pe două dimensiuni

(trad. de Victor Ivanovici)

.

Acuma te iubesc pe două dimensiuni

ca o figură etruscă

ca un semn de Klee care-a fost peşte

înaintezi dodecafonică

enervantă

frumoasă

ca un val din Caraibe în fusta ta dungată

cu grele mărgele albastre de pe strada Pandrosos

în jurul gâtului.

.

Chip, nălucă acvatică,

ajuns precum lumina

stelei ce s-a pierdut

cu veacuri în urmă.

.

Atunci aud apele şi te înţeleg.

Chiar dacă tu nu ai idee

(nicicând Purtătorul de semn nu-şi cunoaşte misiunea)

şi observ îndărătul palorii de make up,

ce drum nesfârşit mi-a fost dat să străbat

ca să-ţi vorbesc astfel.

.

Voie lactée ô soeur lumineuse.

4. Virgil MAZILESCU (1942-1984)

.

Poezie foarte veche

.

prietenă din copilărie sfioasă ca moartea porumbeilor când peste ani ne vom zări întâmplător pe o stradă agitată între librărie şi cafeneaua celebră a studenţilor şi actorilor cu barbă sau în tramvai: nemurire de câteva staţii mă vei strânge la piept blondă şi înlăcrimată voi şti să-ţi spun cine mai sunt?

zidit în ţepii trandafirului, inofensivii ţepi

după atâta vreme şi depărtare roşie

.

Până şi zâmbetul

.

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carenţa şi pavăza înţelepciuni, carenţa şi pavăza.

.

şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.

.

şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul.

.

Dormi dragostea mea

.

plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea –

şi încă o noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor

(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)

.

şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,

şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi. spera să se

joace mai frumos (cavalerul în depozite mari e sânge)

.

tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă

5. Adrian POPESCU (n. 1947)

.

Iubita fără corp

.

Ea vine întotdeauna înainte de şapte şi bate

discret cu ciocul în pervazul metalic, aşa cum

o fată ar lovi cu o monedă în geamul meu,

„ţi-a sosit iubita”, râde Angela cu îngăduinţă.

.

„În Germania e interzis să hrăneşti porumbeii!”

îmi spune o soră cu nume de pasăre a zeiţei,

„acidul guanoului ar distruge toată tabla acoperişurilor

din orăşelul-spital şi stolurile ar ocupa locuinţele.”

.

Nu ştiu dacă îmi va gusta ochii, sau se va mulţumi

să-mi troienească geamul cu pene amestecate cu fulgi

de plop şi seminţe înaripate: perne pe care dorm fericiţii,

după moarte, somnul drepţilor în această lume nedreaptă.

.

Înainte de a mă naşte să fi fost amândoi o singură, unică

picătură de ploaie paradisiacă, sau prima lacrimă scurgându-se

lent pe obrazul lui Adam fugind cu Eva de mână?

Prin oasele noastre uşoare să fi adiat acelaşi văzduh?

.

Înălţaţi pe vârful picioarelor desculţe, cu pielea tânără,

poate băteam aerul încins din preajmă, gonind împotrivă-ne

(ca două trenuri, în unul e un chip ce se pierde)

uimiţi că nu ne mai înălţăm ca înainte în cer, uşori.

.

Arbori, câini şi căprioare, cum vezi din geamul deschis

se îndepărtau de noi, înspăimântate; ceaţa din pădurile

umede ale Bucovinei îşi strângea supărată vălătucii:

iubita mea fără corp era numai aripi; eu, fără aripi, corp.

.

Interregn

.

Zece ani sub pământ e o vârstă fragedă oricum,

pruncie, ucenicie-n tainele şi obiceiurile locului,

abia începi să-i cunoşti clinele, muşuroaiele,

pe care vremea răbdătoare le clădeşte pe dedesubt.

Înveţi să dibui potecile, scurtăturile,

pline de frunzele Anului prim,

cum ai păşi din autostradă în vechea şosea romană,

Via Appia sau Via Flaminia,

cum ai da săpând peste o brăţară etruscă,

peste un opaiţ de lut, peste un pandantiv,

deprinzi nume de fluvii şi dealuri,

de plante şi fructe, soiurile nebotezate încă

sunt cele mai dulci. Cât de tânără eşti.

.

Cine apretează şi netezeşte această-nflorată faţă de masă

întinsă peste chipul tău? Cine afânează pătura de

humus brodată de dârele melcilor? Cine scutură şi

însoreşte rufăria de frunze? Cine limpezeşte în apa

norului de octombrie albiturile tale?

.

Mai ţii minte gustul onctuosului unt, al smântânii

diafane, al brânzei îmburghezite, al primăvăratecului

lapte al zorilor? Dar zborul bondarilor? Dar inelarii

şi somnişorii, răchitarii şi buha ciumei, lumânăricile

şi piciorul cocoşului, gălbioarele şi rochiţa rândunicii?

Să fie mai luminoasă o pajişte de fotoni decât

un lan de secară în asfinţit? Adierea spinului

mai pură decât mireasma muşeţelului binevoitor?

Stolul de electroni e o privelişte mai aleasă decât

o livadă de parmene aurii?

.

Într-un coş de rufe îţi ascundeai “cartea”,

ca Emily Dickinson manuscrisele, ciornele;

între bătutul covorului şi cozonacul ce trebuia

copt, începeai din nou capitolul IX.

.

Numai “Alice în ţara minunilor”

n-ai mai terminat-o, boala se înteţise şi dădeai zor

să ajungi la finele cărţii. S-a întâmplat altfel.

Nu e de vină autorul că nu se gândise

la o poveste mai scurtă. Nu e de vină

.

Nici un Autor că nu cunoaştem sfârşitul firesc, imaginând

noi firele acţiunii, încurcând iţele.

Zece ani sub pământ, în pământ, e o vârstă fragedă,

pruncie aproape. Foarte tânără trebuie să fii şi plină de viaţă.

.

Te-ai furişat în pământ ca o vulpe într-o vizuină

cu mai multe ieşiri. Mai poţi fi oare-năuntru? Mai eşti?

Lângă măruntul tău ascunziş năpădit de ierburi

am stat o după-amiază întreagă. Nu părea locuit.

Nişte păsări sure ţopăiau pe acolo, dar

fâlfâitul aripilor nu e un dialect traductibil,

veni o pasăre mai înciudată şi acoperi totul

cu acolada penajului său verde-oxidat.

.

Cum te-ar fi radiat definitiv dintr-o listă de nume

(la ce ţi-ar mai fi slujit numele printre rădăcini?)!

Dintr-o carte de imobil, tot nu mai locuim împreună,

figurezi în alte catastife, printre cifre şi litere incolore.

.

Zece ani petrecuţi sub pământ e o vârstă de băietană,

cred că toate rochiile îţi vin prea mari,

trebuie să le modifici tivul, să le ajustezi;

cine ţi le coase cu ace de brad, cine le

însăilează, cine le pune nasturi fosforescenţi?

.

Ai devenit o copilă, îţi speli mâinile cu săpunul

florilor, îţi vopseşti părul cu genţiane; tu, care

erai atât de modestă şi sobră, acum încerci rochii

de nămol, bluze de nisip, văluri din pânze freatice.

.

Cum te-ai schimbat şi sunt numai zece ani, 520

de săptămâni, 3640 de zile, poate câteva în plus sau

în minus, nu ştiu precis de când nu mai figurezi

aici, de când eşti trecută dincolo, în scriptele lor.

.

Zece ani sub pământ, în pământ, e o vârstă fragedă,

pruncie aproape. Foarte tânără trebuie să fii şi plină

de viaţă. Ezitând, între adolescenţă şi copilărie,

între secret şi iluzie, între plante şi pietre, rotindu-te.

6. Ioan PINTEA (n. 1961)

.

Emily

.
sunt oare în stare poeţii să abandoneze poezia

şi încet încet să se retragă în orăşelul amherst,

dragă domnişoară emily?

şi acolo anonimi şi ascunşi în ei înşişi

precum broasca ţestoasă

ca pe-o bucată de stică să şlefuiască

propria glorie?

pot ei oare să lepede precum lepezi o haină învechită

trecutul lor de fluture

şi să devină omizi,

dragă domnişoară emily?

încuiaţi în camere izolate zile întregi

pot ei să împletească funii şi să ridice scripeţi

şi în coşuri mari de nuiele să trimită jos

pâine şi apă muritorilor?

sau, în cel mai bun caz, pot ei, poeţii,

să câştige concursul anual de prăjituri din orăşelul amherst

şi cu onor să închine ode şi imnuri furnicilor carnivore,

dragă domnişoară emily?

mai pot aceşti omuleţi frumoşi cu mîini mici şi puternice

să spargă între degete

de dragul Domnului stelele cerului departe de lume

şi ca nişte îngeri de foc să lumineze pâlpâind pâlpâind

Ţara Mea,

dragă domnişoară emily?

2 Comments

  • theodora

    Mereu iubirea si dragostea s-au scris in versuri, iar versurile mereu raman undeva in trecut. Supeba selectie de poeme. Felicitari pt site si pt articole e un loc unde se pot invata multe si unde se pot forma viziuni. Numai bine.

  • Bianca

    Frumoase poezii şi totuşi mă aştepam să mai găsesc o poezie pe acolo, una de Minulescu, poezie pe care o recitai atât de frumos…

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: