Deviant Logo

Poezia majoră (3)

post details top
Jan 31st, 2012
post details top
Poezia majoră (3)

[Această categorie propune o „antologie” personală de poezie universală și română, realizată printr-o selecție riguroasă, în funcție de câteva criterii pe care le consider esențiale unei lirici înalte. Fără îndoială că, printre intențiile acestui demers, poate fi considerat și acela de a reorienta cititorul spre o zonă a poeziei pe care – nu fără argumente – o consider relevantă, profundă, majoră. De altfel, aceste argumente vor fi rezumate în fiecare exegeză personală ce va postfața poemele publicate. Transformarea vederii în viziune intră, în sinopsisul acestor principii poetice, abia ca o primă condiție de majorat estetic. Urmând viziunii, inspirația face relevant poemul pentru toți cei care nu sunt în timpul și spațiul scrierii lui, consfințind o valabilitate universală a acestuia. Dar inspirația devine la rândul ei revelație, pentru poeți care văd în interior ceea ce toți s-au învățat să vadă în exterior și văd pe verticală ceea ce toți consideră că trebuie privit în orizontalitate. Nu cred ca toate poemele care vor figura în această rubrică să poată fi considerate ca profund revelate, dar cu siguranță toate stau la intersecția dintre viziune și inspirație, dacă nu cumva și la aceea dintre inspirație și revelație. Mai fac o mențiune. Există o diferenţă ce trebuie considerată în judecarea nuanţată a istoriei unei literaturi, iar ea distinge între arhitecţi şi oficianţi. Cei dintâi sunt – în sens terminologic – cruciali, fiindcă ei închid şi deschid direcţii ale rostirii, aşezând limba literară pe drumuri absolut noi şi propunând un nou mod de reflectare a lumii şi a gândirii în limbă şi în limbaj; cei din urmă sunt majori, fiindcă ei substanţializează arhitectura celor dintâi cu revelaţii şi intuiţii esenţiale, în funcţie de care evoluează conştiinţa de sine şi imaginarul unei întregi culturi literare; cei – foarte puţini, care sunt deopotrivă cruciali şi majori, devin fundamentali, iar din punctul meu de vedere Eminescu şi Stănescu sunt singurele cazuri românești citabile cu maximă siguranţă intelectuală. În jurul acestor arhitecți și al acestor oficianți ai poeziei universale și române se va construi și antologia de față: un fel de Seherezada care a renunțat la a rosti povești, pentru a recita 1001 de poeme. Toate înălțate între Infernul, Purgatoriul și Paradisul unei alte Beatrice, prin ai cărei ochi istoria nu își este sieși suficientă, iar povestea ei se scrie nu din interiorul timpului, ci din interiorul spiritului ei. Luigi B.]

.

Paul CELAN (1920-1970)

[id est Paul Peisah ANTSCHEL]

.

‘Fuga’ morţii

.

Negrul lapte al zorilor seara îl bem
la amiză îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău auriu Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră şi-şi cheamă dulăii
îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.
.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
scrie când seara se lasă-n Germania părul tău auriu Margareta.
.
Părul tău de cenuşi Sulamita săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
.
El strigă săpaţi mai adânc în pământ voi unii voi alţii cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii
înfingeţi mai bine lopate voi unii voi alţii cântaţi pentru dans mai departe.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiază te bem dimineaţa şi seara
te bem şi te bem
în casă stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita cu şerpii se joacă.
.
El strigă mai dulce moartea cântaţi moartea-i un maistru din ţara germană
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui ca fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.
.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem la amiază moartea-i un maistru din ţara germană
seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maistru din ţara germană ochiul lui e albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău auriu Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maistru din ţara germană
părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita.

Poem tradus de Maria Banuş

.

Exegeză

.

Ca un timp ce anunţă, cu revărsarea lui ameninţătoare, crepusculul şi inerţia, „negrul lapte al zorilor” e ultima băutură „euharistică” a fiinţei-în-pragul-morţii. Fiindcă, în ce are el mai adânc simbolic, laptele emană energiile şi imaginile vieţii; ca băutură neagră, însă, el comportă o semantică şi o simbolică simetric opuse, pentru a desemna condamnarea şi sfârşitul tragicului neofit. Reparcurs din sensul opus, drumul spre origine se încheie cu revelaţia morţii (pe care o face explicită imaginea – opusă originii – a băuturii nefaste). Astfel se încheie sumbrul pelerinaj al deportării „în ţara germană”: în ritmurile unui dans iniţiatic, al cărui maestru e, ascuns între pletele aurite ale Margaretei, Mefistofel însuşi. Marele Anonim nu e aici Yahwe (care marchează, dimpotrivă, adevărata şi cumplita Absenţă), iar (di)simetriile, dubletele simbolice şi armoniile funebre ale acestei fugi a morţii ilustrează, în regim liric (şi ontologic) covârşitoarea problemă a nefiinţei. Nuanţată ca problemă a vinei tragice, ea este formulată sub imaginea sacrificială a morţii nevinovatului. Având parcă rezonanţa unui imn pe care se desfăşoară lungile şiruri ale deportaţilor în Babilon, ‘Fuga’ morţii e de fapt, în interpretarea lui Paul Celan, requiem-ul poetic al Şoahului.

.

1. „Negrul lapte al zorilor” – imagine a apropierii unui timp thanatic – e înainte de toate încifrarea simultană a unei negaţii şi a unei regresii. Opus fertilităţii laptelui sănătos, acest lapte negru izvorăşte parcă dintr-o sursă a nefiinţei, sugerând totodată întoarcerea la indistincţiile primare şi la tenebrele inexistenţei. Bărbatul care „cu şerpii se joacă” e prefigurat în conotaţiile malefic-masculine ale acestei cromatici – lapte negru – (de vreme ce albul – specific în mod firesc laptelui – comportă conotaţiile maternităţii şi feminităţii). Exprimând extenuarea, disperarea sau angoasa, repetiţia refrenului („seara îl bem/ la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea îl bem şi bem”) nu e altceva decât descumpănirea dreptului în faţa morţii nedrepte (şi nu e inutil să se observe că întreg poemul se construieşte – oarecum simfonic – pe serii opozitive şi repetitive): ca Iov, descurajat în faţa stihiei stârnite în propriul trup, poetul cântă aici teama în faţa stihiei istoriei. Dublată de mysterium tremendum (stârnit odată cu primul fior al morţii, resimţit de acest „Sein-zum-Tode”, care e Poetul), teama şi descurajarea străbat din întreg poemul, pentru a-i imprima o rezonanţă cu atât mai sugestiv thanatică, cu cât retorica lui e mai ludic-naivă. El însuşi implicat în acest imn tragic, pe care îl intonează în numele vocilor celor deznădăjduiţi – pe care le absoarbe în propria voce, sublimată liric – poetul vede tragedia în desfăşurare (de unde prezentul obsesiv al tuturor verbelor poemului): în timp ce poemul se scrie, poetul priveşte. Vederea e contemporană cu rostirea, iar acest gestalt vizual e, morfologic şi stilistic, specific ‘genului’ profetic. Estetic, însă, e semnul vizionarismului, care deschide acest poem, dinspre experienţa unei drame particulare, înspre conştiinţa unei tragedii a istoriei (în măsura în care Şoah-ul marchează o traumă în istorie, cauzată de sacrificarea vinovată a celor nevinovaţi, în numele unui faustianism agresiv). Sub orele astrale ale crepusculului – simbolizate de stele care scânteie – se regizează această tragedie, de către bărbatul ce scrie părul auriu al Margaretei; el ordonă săparea unei gropi „în văzduh”, a unei gropi „în pământ”, a unei gropi „în nori”: (căci) „acolo patul nu-i strâmt”. Nu un „pat de râu” barbian (sau „vecinic tron, de rouă parcă”), nici „patul deştept” din melancolicele insomnii eminesciene, ci o matcă aeriană, celestă, diafană e leagănul celor reîntorşi spre origini; fiindcă din această „groapă în nori” se înalţă un turn, pe care – exclamă lucifericul magister ludi ce se joacă cu şerpii – „veţi sui [„voi unii, voi alţii”] – ca fumu-n văzduh” (semn de bună-primire a sacrificiului celor nevinovaţi). Ipostază a lumii sinuoase, ofidiene, „maistrul din ţara germană” face aceeaşi promisiune mincinoasă a şarpelui din Geneză: el promite înălţarea, dar oferă moartea, obligându-i pe condamnaţi la un dans în jurul gropii, tragic ritual funebru în timpul căruia „el strigă mai dulce moartea”, „el strigă mai sumbru”, el conduce martirii spre sacrificiu (de unde previzibila invocare a dulăilor: reflex retoric ce ascunde un arhetip din constelaţia thanatică, cel al animalului plutonic Cerber).
2. Nu e lipsită de temei interpretarea arhetipal-luciferică a personajului masculin obsedant din poemul lui Celan. Dimpotrivă, sunt argumente (suplimentare cromaticii malefice sau simbolurilor ofidiene şi thanatice) care ar susţine o astfel de interpretare. Fiindcă, citit atent, poemul apare ca un palimpsest, la originile căruia, îndepărtate, dar încă lizibile, stau – sugestive şi profund simbolice – două ipostaze feminine recognoscibile. Margareta şi Sulamita semnifică, la patru nivele diferite, una şi aceeaşi (di)simetrie. a) Cultural, opoziţia dintre Margareta şi Sulamita („părul tău auriu Margareta/ părul tău de cenuşi Sulamita”) conţine diferenţa dintre textul biblic revelat şi textul cult goethean, respectiv întâlnirea celor două mari culturi cărora le aparţin: cultura iudaică, pe de o parte, cultura germană, de altă parte. b) Simbolic, cele două ipostaze feminine sunt metonime a două popoare care se întâlnesc în istorie într-un chip dramatic. Mireasă a regelui, Sulamita simbolizează – prin sinecdocă – poporul acestuia, în acest caz poporul evreu; mireasă a lui Faust, Margareta simbolizează trupul materializat al proiecţiilor, aşteptărilor şi proiectelor faustice ale poporului german. (O astfel de identificare între mireasă şi popor / cetate e conţinută şi în profetismul iudaic – Is. LXI, 10, Ier. XXXVI, 17 –, dar şi în literatura apocaliptică testamentară; Ioan Teologul spune, spre finele revelaţiei din Patmos: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. (…) Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului./ Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” Apoc., XXI.2, 9-10 [versiunea Sf. Sinod]). Acesta e sensul cuvintelor poetului, conform cărora acest bărbat – care „cu şerpii se joacă” „scrie-n Germania”, apoi „îşi flueiră jidovii să sape o groapă-n pământ”: poporul evreu este umilit de poporul german. Dar depăşind această lectură simbolică, filosofia istoriei ar vedea în întâlnirea dintre Margareta şi Sulamita severa întâlnire dintre Solomon şi Faust (dacă nu chiar întâlnirea dintre Solomon şi Führerul însuşi). Mai mult, folosind indiciile veterotestamentare referitoare la îngerii popoarelor (din Ieşire, Deuteronom sau Ezechiel), putem completa lectura teologic-alegorică a simbolului cu una de ordin anagogic, pentru a vedea în cele două nume feminine ipostaze ale îngerilor celor două popoare; nu e întâmplător faptul că, mai târziu, goticul va întruchipa Biserica, Sinagoga, Virtuţile, Popoarele sau Cetăţile sub figuri sculptate feminine, cel mai adesea înaripate, iar această stilistică va fi moştenită până târziu, in Romantism, când Libertatea [conducând poporul (francez)] aleargă pe câmpul de luptă cu un sân dezgolit. c) Metafizic, chipurile feminine corespund unor ipostaze angelice opozitive. Sulamita e nume al îngerului celor condamnaţi la moarte („părul tău de cenuşi Sulamita”); este, deci, înger al morţii – ceea ce înseamnă că nu cromatica diurnă îl descrie, cum ar fi previzibil, ci, după culoarea laptelui zorilor mortuare, el are culoarea acestui păr de cenuşi. E, prin urmare, vorba de un înger negru ce se regăseşte deplin în chipul Sulamitei, despre care poetul trebuie să fi ştiut foarte bine că se autodescrie în primul fragment al Cântării Cântărilor în chip cât se poate de explicit: „Neagră sunt eu, totuşi frumoasă/ Fiice ale Ierusalimului (…)/ Nu vă uitaţi la mine că sunt înnegrită/ Căci soarele m-a străfulgerat.” (I, 5, 6, trad. lui Ioan Alexandru). De cealaltă parte, Margareta e nume al îngerului celor încătuşaţi în obsesia teluricului şi a strălucitoarelor promisiuni ale vanităţii („părul tău de aur Margareta”), opunându-se îngerului poporului evreu prin poziţia superioară şi autoritatea pe care le deţine; el conţine conotaţiile teluric-demonice în chiar acest aur, din care e făcut, pentru mistica iudaică, viţelul imanenţei. În cheie biblică, Margareta e marea desfrânată, semnificând, de fapt, cetatea (vinovată de sângele vărsat al drepţilor) opusă miresei drepte, Ierusalimul. Această interpretare va apărea plauzibilă în lumina extraselor următoare. d) Lectura teologică surprinde, în chipul Sulamitei – prin apel la interpretarea patristică a Cântării Cântărilor şi a menţionatelor paragrafe apocaliptice –, chipul Fecioarei Maria; în Apocalipsa (XII, 1-2, 5 şi v. 14 comp. cu Fc. III, 15), ea contrastează cu imaginea desfrânatei din Babilon (a cărei semnificaţie oferită de Ioan însuşi conţine sugestii explicite şi analogii plauzibile cu sacrificiul Şoahului): „Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,/ cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. (…) «Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.» (…) Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.” (Apoc., XVII, 1-3, 18, XVIII, 24).
3. Acceptând aceste apropieri de ordin literar şi simbolic – în baza ocurenţelor comune, ce ascund, de fapt, un substrat arhetipal identic – putem lectura (şi conota) opoziţia celor două chipuri feminine din poemul celanian ca pe un moment axial al Istoriei. Puterea sacră şi puterea seculară (sau poporul cu autoritate sacră şi poporul cu autoritate seculară) se întâlnesc în adâncul viziunii lui Celan, pentru a face sensibilă şi plină de semnificaţii (di)simetria structurală a poemului: faustianismul şi utopiile produc traume istorice (în lectură cultural-spengleriană), dreptul suferă sub forţa răului (în lectură moral-vechitestamentară), tragedia sacrificială e dezlănţuită în istorie de figuri luciferice (inchizitoriale, am putea spune, în lectură teologal-dostoievskiană) sau Ideea ce se realizează pe sine în Istorie ca destin al Spiritului – ideea libertăţii – e primejduită de momentul auto-negator, în care a aruncat-o poporul german (în cheie metafizic-hegeliană). Adevărata teodicee (sau justificare a lui Dumnezeu în istorie) e înţelegerea destinului acestei realizări de sine a ideii libertăţii şi e condiţia concilierii Spiritului cu Istoria; compromiterea acestei Idei, a înţelegerii ei sau, în fine, a teodiceii, nu implică altceva – în spiritul ultimului paragraf al filosofiei hegeliene a istoriei – decât Marea Absenţă sau (ceea ce e un sinonim al acesteia dintâi) dezbinarea traumatică dintre Spirit şi Istorie. Ambele au, în conştiinţa Sinelui, rezonanţa tulburătoare şi ameninţătoare a nefiinţei. Am regăsit tocmai acest sens adânc în poemul celanian: recuperarea problemei privitoare la nefiinţă şi formularea ei ca relaţie critică a Spiritului cu Istoria. În ritmurile incantatorii ale acestei carmen miserabile, a cărei ultimă strofă rezumă tema întregului requiem, e dată, arhetipal, problema nedezlegată a tragediei istoriei, a suferinţei dreptului şi a absenţei lui Dumnezeu (secondată – la Auschwitz sau Hiroshima – de absenţa [morală], poate mai gravă, a Omului însuşi).

.

Arthur Gormley, Câmp

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: