Deviant Logo

Despre cititor şi lectură

post details top
Aug 2nd, 2011
post details top
Despre cititor şi lectură

(st.: Filosof  citind, Rembrandt van Rijn, 1630)

.

[Această sub-rubrică, *Dialoguri / Anchete – Eu, despre…*, care se subsumează rubricii *Dialoguri / Anchete*, va reda, pentru o mai mare accesibilitate, diferite dialoguri, pe diferite teme, cărora le-am răspuns în cadrul unor anchete, dosare sau izolat. Ele au fost publicate în diferite publicaţii culturale. Pot relua aici un argument deja folosit pentru sub-rubrica *Dialoguri / Anchete – Alţii, despre…*: Am credinţa că diversitatea, pertinenţa, uneori chiar spectaculozitatea intervenţiilor pe care le voi publica în această sub-categorie vor oferi uneori răspunsurile necesare, alteori măcar premisele unor interogaţii sau problematizări ulterioare, ca şi dorinţa vie de a asuma şi urma nişte modele culturale majore, într-o experienţă atât de bine concentrată de Eliade în sintagma intelectuală a  „disciplinei ascetismului purificator”.]

.

[Prezentele aprecieri au fost publicate în cadrul anchetei Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual, coordonată de Adriana Teodorescu în revista „Discobolul”, an XIII, nr. 145-147, ianuarie-martie 2010, pp. 34-46.]

.

PRELIMINARII

0.1. Provocarea dumneavoastră este nu doar lăudabilă, dar, în ce mă privește, chiar entuziasmantă. În interiorul unei largi dezbateri, provocată de golurile rămase în urma contestării modelelor teoretice literare ale Modernismului, de către ideologia și direcțiile varii ale Postmodernismului, o abordare centralizatoare, precum cea a anchetei de față, merită atenție. Mă îndoiesc că o va și primi, dar în mod cert o presupune. Un turn babilonic, precum cel al Postmodernismului (subtil infiltrat până și în discursurile unor foarte bine intenționați literați) neagă centralitatea axiologică și, implicit, prioritatea unor principii sau minoratul altora. De aceea, a propune modele eficiente din punct de vedere explicativ și funcțional ori coerente și consecvente din punct de vedere teoretic este un gest responsabil al reflecției despre artă, care are meritul de-a recentra discursul critic. Vă puteți, deci, ușor imagina de ce o dezbatere în jurul unui element centralizator al literaturii (cum e cititorul, cum ar fi creatorul, cum ar fi tema, viziunea, ideologia sau expresia) îi apare necesară ca reflecție și apreciabilă ca demers criticului sau teoreticianului pentru cate teoria nu e convertibilă în haos, iar critica nu e exigibilă în solipsism.

0.2. Poate tocmai de aceea și simt nevoia de a nuanța exprimarea argumentului dvs., căci „relația cât mai personală cu cititorul”, la care mă invitați, nu trebuie să rămână doar la acest nivel (subiectiv); cel puțin, nu pentru mine, care nu vă răspund de pe poziția creatoare a unui scriitor, ci de pe aceea analitică a unui sistematizator. Ca răspunsurile mele să aibă o valabilitate, fie ea fragilă, și dincolo de propria-mi persoană, e, deci, necesar să adaug relației personale cu cititorul, pe care o sugerați, și un alt tip de relație, impersonală, deci analitică și sintetică, cu acesta. Cel puțin din două motive: mai întâi, fiindcă e posibil ca doar scriitorul să-l poată concepe personal pe cititor, în timp ce pentru teoretician acesta din urmă rămâne un concept mobil, o variabilă, o instanță, o ipostază sau o entitate; mai apoi, întrucât, chiar și atunci când își imaginează cititorul propriilor scrieri, teoreticianul așteaptă o abordare impersonală a conținuturilor acestora, astfel încât relația personală între ei doi e foarte discutabilă și, poate, chiar de nedorit. De nedorit nu întrucât în substanța scrierilor teoretice nu ar exista un conținut care să trimită în ultimă instanță la umanitate – deci să implice persona cititorului –, ci întrucât pentru critic importantă nu e reacția rezultată în urma unei relații nemijlocite cu cititorul, ci implicațiile teoretice ale analizei făcute posibile tocmai de această distanță (ca mijlocire a intelectului) dintre ei doi: gândirea se regăsește mai degrabă în sintaxa fermă a obiectivității, decât în topica flexibilă a afecțiunii.

0.3. Aveți dreptate să propuneți o imagine multiformă a cititorului, precum și o evoluție extrem de variată a modelelor explicative propuse de critica și teoria literaturii. Dar mai departe sugerați construirea, prin răspunsurile oferite, a „figurii poliedrice a cititorului de azi”. Cred că poliedrul, oricât de complex ar fi în construcția sa, conține principii de regularitate sau, cel puțin, de raționalitate, pe care „cititorul de astăzi” le ratează de cele mai multe ori. Nu mă refer, firește, la cititorul ca figură abstractă a teoriei literare, ci la cititorul concretizat istoric, după cum dvs. ați sugerat. Am fost atent la această specificare, sesizând  atenția anchetei îndreptată mai mult spre ipostaza socială actuală a principalului agent al practicii culturale literare, decât spre un concept sau model ale științei literaturii. Cred, deci, că nu poliedrul ar descrie, prin analogie, figura cititorului actual, ci, după expresia lui Sîrbu, un „pentagon vesel” într-o mie de culori și cu o mie de fețe schimbabile. Dificultatea de a-l tipologiza e, cred, insurmontabilă. De aceea, rezultatele anchetei vor provoca un impas: nu vor putea fi sistematizate, cuantificate, schematizate și utilizate. Demersul va avea, după toate probabilitățile, valabilitatea restrânsă a opiniilor și răspunderea limitată a sondajelor, fiind util, peste ani, mai degrabă sociologului sau istoricului literar, decât criticului ori teoreticianului. Dar apar momente în evaluarea unei culturi când aceste date statistice sunt inestimabile.

0.4. Definiți cititorul drept „unul dintre elementele fără de care literatura nu ar fi literatură”. Vă întreb: dar ce ar fi ea atunci? Nu cumva afirmația dvs. trebuie îndreptată? Literatura nu ar fi literatură fără cititor sau literatura nu ar fi deloc fără el? Fiindcă simpla apariție a literaturii presupune existența simultană a cititorului-critic, care e, după expresia lui V. Ieronim Stoichiță, chiar umbra creatorului. Să continuăm întrebările: cititorul ar putea exista fără literatură? Nu e și el în egală măsură determinat de operă, ceea ce ne-ar conduce cu gândul la concluzia că opera și cititorul sunt deopotrivă elemente implicite ale unei experiențe ori ale unui proces în esență greu definibil, acela al constituirii actului estetic? Ca să nuanțez, reținerea mea nu provine din posibilitatea existenței literaturii fără cititor – e posibil ca literatura să existe fără a presupune un cititor ipostaziat social, cum sugerați dvs. –, ci din imposibilitatea inexistenței cititorului atâta vreme cât literatura (deja) există. Din alt punct de vedere, afirmația că literatura e literatură doar în prezența cititorului indică o structură funcțională, nu una esențială, respectiv o condiție necesară, nu una suficientă. Experiența demonstrează că orice ar citi cititorul, dacă textul nu are pre-codate elemente, strategii și valori specific literare, acel text nu va deveni obiectiv vorbind literatură; dimpotrivă, un text literar citit de un cititor „virgin”, „naiv” sau aparținând unei comunități în valorile căreia textul respectiv devine referențial, textul va rămâne – obiectiv vorbind – literatură. Concluzia e nu că un text e literar în funcție de capacitatea sau decizia cititorului, ci că acesta din urmă receptează diferitele grade literare ale unui text în raport direct cu posibilitățile, disponibilitățile și așteptările lui. Subiectiv vorbind, lucrurile stau altfel, căci textul devine literar sau neliterar în funcție de cititorul său. Însă această dublă posibilitate, dacă observați (ca textul să depindă de cititor sau să rămână indiferent de acesta) e dată nu de cititor și nu de text, ci de raportul sub care e așezată și gândită interacțiunea lor: sub un raport obiectiv, literatura rămâne literatură indiferent de cititor; sub un raport subiectiv, literatura rămâne sau nu literatură în funcție de cititor. Acum înțelegeți, cred, de ce stabileam în începutul intervenției că, pentru o raportare de sistematizator sau teoretician, cititorul e o variabilă determinabilă numai prin includerea într-o serie de raporturi cu textul. Fenomenologia lecturii, promovată de Iser, și includerea lectorului în țesătura intimă a textului, demonstrează acest lucru și ridică întrebarea, într-un fel pusă și de dvs.: textul e o funcție de cititor sau, mai degrabă, cititorul e o funcție de text? Prima concluzie pe care îmi permit să o formulez la acest punct e, precaut, că textul literar nu ar fi literar nu în absența unui cititor, ci în absența unui cititor literar; literaritatea textului rămâne intactă obiectiv vorbind, însă procesul ce eficientizează (activează, dinamizează, plasticizează și evidențiază) calitatea literară a acelui text suferă, în absența cititorului literar, o cezură. Absența cititorului literar e o deficiență de sistem în procesul constituirii operei ca experiență estetică, dar nu e o carență de structură sau o insuficiență substanțială a literaturii în sine ori a literarității textului. Oricum, nu am pretenția de a fi lămurit prin aceste nuanțări vreo problemă; abia, cred, am ridicat-o.

0.5. Cu titlu de generalitate, dați-mi voie să continuu jocul operațiilor pe argumentul dvs. Spuneți „nu credem în exhaustivitate”; aveți dreptul, dar nu e ea oare posibilă în modele și experimentabilă în scheme? Nu credeți nici în „închideri drastice ale conținuturilor”; dar aceasta nu înseamnă că deschiderile ultra-liberale sunt mai dezirabile! Spuneți că nu doriți „verdicte”; eu cred că nici hamletizările nu sunt mai utile. Refuzați și „generalitățile pretențioase”; dar tipologiile sunt necesare (iar ele, dacă sunt valide, nu sunt infirmate de inducții poate pedante; de altfel, pedanteria sau prolixitatea sunt carențe de stil, iar nu de logică; dvs. aveți nevoie de un respondent cu logică, mai degrabă decât de unul cu stil…; pentru verificare, alegeți inversul și vedeți cu ce vă alegeți din întreaga anchetă.). În sfârșit, după aceste principiale definiri de termen și poziții, cred că se poate răspunde frontal și sumar chestionarului atât de incitant pe care l-ați înaintat.

.

RĂSPUNSURI

Adriana Teodorescu: Ce i-aţi reproşa cititorului actual, ce vă nemulţumeşte la el?

Luigi Bambulea: Trei lucruri sunt simptomatice pentru inconsistența cititorului actual, care, din nefericire, nu trăiește măcar bovarismul cititorului mediu al Europei urbane de secol XIX sau, eventual, diletantismul plin de patetică însuflețire, al Verdurinilor atât de clar conturați de proza lui Proust (regăsibil în tipologia lui Titu Herdelea sau, mai grotesc, în aceea, călinesciană, a lui Titi Tulea). Ar fi, deci, vorba, de comoditate, unilateralitate și visceralitate. Aceste carențe ale cititorului contemporan profilează, prin intermediul marketingului editorilor și librarilor, inclusiv un anumit orizont de așteptări – cât se poate de facil și nesubstanțial – care se concretizează în dictatura literaturii de ficțiune slabă, a literaturii postmodern colorate și a literaturii spuse motivațională.

.

A. T.: Tehnicile de seducţie prin scriitură trebuie ele să fie mai elaborate acum pentru a contracara efectul seducţiei mediatice?

L. B.: Niciodată literatura nu a fost singurul mod de petrecere a timpului liber ori a timpului dedicat reflecției. De aceea, nu cred să fie nevoie de o eficientizare a strategiilor de seducție, care trimit în mod vulgar tocmai la marketing și advertising mediatic. Nu scriitura ar trebui să fie mai elaborată pentru contracararea efectului de seducție al media, ci managementul cultural, care, în spațiul public românesc, s-a dezvoltat în ultimii ani nesperat de mult (prin instituții culturale, programe editoriale finanțate din buget european sau intern, grupuri editoriale, edituri, lanțuri de librării, librării particulare, târguri de carte, oferte, promoții, lansări, campanii publicitare, emisiuni dedicate promovării cărții, chiar audio-vizual cu specific cultural). Să privim lucrurile și din alt punct de vedere: dacă tiparul nu a inhibat producția sau receptarea literaturii, cu toate că a contribuit decisiv la efervescența unor producții non-literare ce s-au consacrat (producție religioasă, ziar etc.), e posibil ca nici media (unde internetul pare a fi provocarea principală) să nu presupună un declin al literaturii, ci, eventual, să provoace o reformă de natură utilitară (aici intrând suportul, imaginea, promovarea, mediul etc.). Să cădem de acord că literatura are, totuși,  o istorie internă și un foarte complex sistem de relații specific, pentru a risca destructurarea în fața noilor tehnici media. Altfel spus, Tradiția literară e mult prea funciară Occidentului însuși ca civilizație, pentru a sfârși tocmai sub presiunea evoluției lui civilizaționale. Pe de o parte, logica raportului dintre literatură și media nu e de tip istoric (unde imperiul în decadență sfârșește întotdeauna sub presiunea grupurilor străine agresive, denumite afectiv barbare); din alt punct de vedere, funcția simbolică a reprezentării, inerentă umanității care ne determină, găsește în literatură una dintre cele mai eficiente strategii de plasticizare, fiindcă, spre deosebire de muzică sau de arte frumoase, care își impun obiectual prezența, literatura convertește în sens cuvântul, sunetul și imaginea, raportându-le simultan conștiinței, care le sesizează printr-un act de intuiție dificil de explicat aici. E un sens fenomenologic superior al literaturii față de celelalte arte, înțelegând prin aceasta faptul că decupajul formei pentru deducerea sensului e facilitat aici de lipsa materialității brute a „obiectului”, de spațialitatea deplin mobilă a operei și de reversibilitatea totală a obiectului estetic. Susținut de Hegel, aș fi contrazis de Schopenhauer, pentru care muzica domină ierarhia artelor (însă criteriile lor nu erau fenomenologice!). Ce e esențial aici este, cred, faptul că, principial, arta nu riscă prea multe în contextul agresivității mediatice. Dimpotrivă. Izolarea ei socială va coincide curând cu o emergență în conștiința colectivă.

.

A. T.: Încercările de a seduce cititorul denotă slăbiciunea sau forţa acestuia?

L. B.: Încercările acestea denotă ceva în scriitor, mai ales, și, cred, e vorba înainte de toate de neliniște, nesiguranță, slăbiciune. Dacă în orice gândire speculantă de tip capitalist, seducția și tentativa persuasiunii au rațiuni cantitative, nu calitative, într-o gândire speculativă de tip estetic, valoarea și canonicitatea izolează considerentele extensive și acordă prioritate elementelor de intensiune. E posibil ca eu să insist asupra acestor aspecte și datorită unor preconcepții inevitabile, originare în formația și preocupările mele. Dar se poate cineva îndoi că un scriitor major (îmi cer iertare postmodernilor, pentru credința în existența minorilor) e indiferent la fasoanele cititorului comod, unilateral sau visceral, concentrându-se în elaborarea operei asupra viziunilor și revelațiilor proprii în zona spiritului său și al lumii? (sau, poate, ar fi bine să îmi cer și acum iertare postmodernilor, pentru credința în existența spiritului?…). În final, să nu omitem faptul că seducția, existență în orice artă, ține de funcția naturală a frumosului estetic (ceea ce place necondiționat, ar spune Kant), iar nu de strategii și tehnici manipulatorii, oricât de complicate și eficiente ar fi ele. Să cădem deci de acord asupra acestui adevăr: seducția necondiționată e inevitabilă estetic, seducția persuasivă e deja flagrantă și are o logică evident economică.

.

A. T.: Suferă literatura de o diminuare a numărului cititorilor ei? Cantitativă? Calitativă?

L. B.: Diminuarea calitativă e posibilă și, de altfel, identificabilă și în alte epoci anterioare; mă îndoiesc însă în privința diminuării cantitative a masei de cititori. Să privim global, nu doar în mediul românesc. Epocile schimbă însă mereu raportul. Dar un răspuns exact pentru această întrebare cere competențe sau, cel puțin, informații statistice de tip economic și comercial. Nu le am. Deci nu mă hazardez.

.

A. T.: Într-un proces intentat cititorului pentru insuficienţele sale de statut, aţi alege partea acuzării sau pe cea a apărării?

L. B.: Polemizam mai sus cu dvs. în legătură cu definirea cititorului drept unul dintre elementele fără de care literatura nu ar fi literatură. Acum mi-e evident că această afirmație a fost doar o laudatio de început adusă obiectului anchetei dvs., fiindcă invocați, în această întrebare, o insuficiență de statut a cititorului, pe care eu o sugeram în răspunsul meu de la 0.4. Răspunzând, vă voi spune că, dincolo de exigențe și seriozitate, i-aș oferi cititorului fără îndoială partea apărării (ceea ce nu înseamnă, cum ar presupune o logică maniheistă, că aș alege vreodată partea acuzării împotriva scriitorului). În fond, insuficiența de statut a cititorului există doar obiectiv vorbind, fiindcă, altminteri, natura intersubiectivă a frumosului îl justifică și îl confirmă continuu pe cititor în funcția și importanța deciziilor sale (de gust). În fond, insuficiența obiectivă a cititorului e lipsa unei autonomii de determinare deplină a operei: sunt eu de vină că nu am scris Divina comedie, dvs., că nu veți scrie niciodată Ulysses, sau Aurel Pantea că nu poate ajuta cu nimic valoric ultimul volum de poezie, nereușit, al lui Komartin?

.

A. T.: Este corect să vorbim de cititor în general? Este cititorul actual decelabil, ierarhizabil?

L. B.: Este corect, dar nu complet. E decelabil dintr-o multitudine de perspective și pe baza a numeroase criterii. Cum v-aș obosi și numai schițând câteva tipologii posibile, vă propun să fim ludici: cum, în exprimarea unui cunoscut interpret și umorist, oamenii se împart în două categorii, oameni …și oameni, tot astfel cititorul de azi se împarte, paradoxal, în două categorii: (nu cititori și cititoare, cum am fost inițial tentat să scriu, ci) cititori și necititori. La acest lucru mă gândeam chiar zilele trecute, în importanta bibliotecă a universității clujene, văzând în repetate rânduri, pe parcursul aceleiași zile, o tânără doctorandă a Literelor, citind studii de teorie literară – destul de pretențioase și de o întindere considerabilă – ca pe un roman de Jules Verne. Fără a fișa, fără a conspecta, fără a adnota, extrăgea din timp în timp câte o afirmație, pe care o integra ulterior eseului în lucru pe monitorul laptopului ei. Nerămânând prea mult cu pixul între buze în fața aceluiași autor, trecea la următorul, entuziasmată uneori de a mai fi găsit câte o afirmație integrabilă și asimilabilă tezei pe care, probabil, încerca să o justifice în lucrare. În decursul a cinci sau șase ore, a „asimilat” vreo patru-cinci autori dificili (care mie îmi iau, de ce să nu fiu modest?, cel puțin 30 de zile, dacă nu e vorba de Kant, Hegel sau estetică germană), astfel că mi-a rămas doar să îmi imaginez: cu câtă emfază sau, cel puțin, mândrie, va discuta tezele acelor tratate în timpul dezbaterilor ce îmi închipui că animă tinerii doctoranzi de azi, cu ce entuziasm va continua aceeași discuție la un colocviu, câte idei nu au trezit în ea cei cinci teoreticini parcurși, și, firește, de cealaltă parte a lumii: cât de incompetent poate fi acel eseu redactat în atare condiții, cât de ineficient și steril e stagiul doctoral pe care îl parcurge, ce nejustificat e titlul de doctor pe care îl va obține, ce perfect ar fi fost cubul acesta al lucrării ei, dacă nu ar fi fost… un nefericit colaj. Cu toată această indulgență ce și-o arăta față de propria evoluție intelectuală, afișa totuși o morgă extrem de gravă și, discutând în șoaptă cu o bună prozatoare a Clujului de azi, funcționară a Bibliotecii, părea a-și acorda o prestanță în spatele căreia stătea, îmi spunean, un uriaș gol de exigență, competență și probitate intelectuală. Ce vreau să spun cu toate acestea? Că cititorul actual trebuie tipologizat și în funcție de natura operei / textului în fața cărora stă, această adecvare având meritul de a opera cu o definiție a cititorului nu ca entitate abstractă absolută, ci ca sumă de raporturi și relații (în primul rând cu tipul de text, cu natura lui, cu dispunerea „repertoriului” textual, în sensul lui Iser, mai apoi cu ambientul sau momentul psihologic și alte astfel de condiții ori pre-condiții ale lecturii). Din acest punct de vedere, personajul nostru era, paradoxal, un cititor necititor, era un cititor neparticipant, era un necititor. Deduceți dvs. ce ar însemna un cititor al acelor studii de teorie literară, înlocuind profilul de mai sus cu unul total opus (și adăugându-i ceea ce tânărul Eliade numea prin „disciplina ascetismului purificator”).

.

A. T.: Credeți că scriitorii sunt mai deschişi acum, în plină epocă postmodernă, la mai multe compromisuri pentru cititor?

L. B.: Nu sunt mai deschiși, ci mai descentrați. Postmodernismul nu se bucură de onoarea de a fi deschis, el e considerat descentrat fiindcă neagă orice tip de centralitate, în încercarea lui disperată de a legitima minorul, sub manipulanta teză a egalității central-periferic (ca și cum perifericul sau marginalul ar fi fost cândva declarate minore sau ca și când două treimi din renascentiștii italieni ar fi de la Roma, nu din Florența). Pe de altă parte, scriitorii postmoderni nu sunt postmoderni fiindcă sunt deschiși, ei se deschid fiindcă astfel înțeleg postmodernismul: ca o uriașă gură în care – sub renumele egalității – informul își poate instaura nestingherit dictatura. Să cădem deci de acord și asupra conceptului deschiderii: sunt acești scriitori deschiși estetic sau sunt deschiși stilistic? Sunt deschiși ca receptare sau sunt deschiși ca permisivitate? Sunt deschiși ca acceptabili sau sunt deschiși ca violabili? Oricum, compromisul deschiderii în sens postmodern e independent de cititor, e o opțiune proprie și o aventură privată: cititorul se schimbă, opera însă rămâne…

.

A.T.: S-a schimbat relaţia dintre scriitor şi citiorii săi datorită dezvoltării tehnologiei? Aduc noile medii de difuzare a scrierilor (site-urile, revistele şi blog-urile literare) o mai mare apropiere? Este aceasta benefică? Cui anume?

L. B.: S-a schimbat; dar, în deja istorica dispută carte-internet, s-ar putea să ne fi agitat în zadar. Argumentele nostalgice care invocau o nemăsurat mai caldă relație cu hârtia, decât cu ecranul, sunt comparabile, în ochii mei, cu argumentele nostalgice care invocau, probabil, la 1450, o nemăsurat mai caldă relație cu pielea de vițel, decât cu hârtia. E posibil, totuși, să fie vorba de o „cenzură biologică”, iar adevărata revoluție să o facă abia tri-dimensionalitatea: nu cumva anatomia ne obligă să revenim la hărtie, după ce ne-a demonstrat incapacitatea de a citi carte pe monitor? În ce privește aportul noilor medii de difuzare, poate a privi spre SUA, unde fenomenul e mult mai evoluat, ar însemna să putem mai exact intui o situație. Fără, însă, a pierde din vedere specificități culturale, variabile de mediu ori rasă și multe astfel de amănunte decisive. Sigur că o apropiere mai mare e facilitată într-un sens de noile media, fiind vorba, totuși, de o mutație majoră în imaginar, datorată unor invenții și descoperiri majore în tehnică digitală. Cum epoca lui Guttenberg a apropiat cartea de cititor, tot astfel epoca internetului a dinamizat raportul dintre acestea două și tot astfel epoca tri-dimensionalității va apropia câmpul cultural de consumator. Dar asigură această evoluție și transmiterea ideilor, erijarea modelelor, asumarea experiențelor? Pentru o nuanță a ideii, trimit totuși la răspunsul 2.

.

A.T.: Portretul robot al cititorului dumneavoastră ideal.

L. B.: Nu am pretenții personale; ele sunt impuse de natura textelor pe care le public. Știu că sunt dificil citit și, prin urmare, puțin frecventat. Dinamica ideilor își are însă istoria ei, iar acest adevăr îmi asigură o anumită independență în raport cu stilul cerut la bursa presei culturale actuale. Știu că trebuie să implic în acest calcul și un sens umanist al actului cultural, chiar paideutic, dar amân activarea acestor obiective, rezervându-mi, pentru moment, un minim elitism necesar. Sper să nu par prețios ori pretențios, dar vă spun chiar ceea ce cred în această privință. (Am sugerat un model al cititorului preferabil prin contra-exemplul de la răspunsul 6; trimit acolo pentru completarea acestui răspuns.)

.

A. T.: Cât de mult vă gândiţi la cititor atunci când scrieţi?

L. B.: Tot atât de mult cât se gândește și el la mine, citind.

.

A. T.: Criticul este el un altfel de cititor, mai important poate?

L. B.: Nu mai important, dar mai exact, mai exigent, mai tehnic. Există, într-adevăr, o importanță publică a criticului, care se datorează statutului său de formator de opinie. Însă, ridicându-se, în tipologia cititorului, la nivelele tot mai înalte și mai autonome, criticul devine o altă instanță, independentă, cu funcții diferite ale actului lecturii. Au spus-o foarte mulți înainte, o spun și eu: un critic foarte bun e, înainte de toate, un cititor foarte bun, dar adaug – un critic foarte bun trebuie să fie, înainte de a citi foarte bine, și un scriitor cel puțin bun. Sau un scriptor, pentru a nu instala confuzii. Nu mă refer la stilul criticii aici, cât la dispoziția, capacitatea și puterea vizionară interioară, de a participa la actul scrierii operei, actualizându-i nu sensul (cum face în genere cititorul), ci actualizându-i nașterea, urcându-te deci nu în ceruri, ci scufundându-te mai degrabă în adâncuri, desenând nu topografii, ci realizând profunde geologii. Doar astfel poate scriptorul re-configura, doar astfel poate re-combina, doar astfel poate imagina structuri și, deci, intui imagini sau raporturi potențiale. Acesta, de pildă, cred că e nenorocul unui critic precum Al. Cistelecan: un atât de bun cititor, secondat de un scriptor atât de netalentat…

.

A. T.: Dacă ar fi să alegeţi între succesul la public şi succesul la critică pentru ce aţi opta?

L. B.: Poți alege oare? Nu cumva e o opțiune pur ipotetică? Răspund dintr-un unghi care îmi pare interesant: în ciuda priorității pe care o acord valorii și funciarului ei statut canonic, s-ar putea totuși ca publicul și critica (nu mi-e ușor să recunosc) să fie anticamera istorică a canonului, reprezentată de receptare. Dar aceasta nu înseamnă a ceda câtuși de puțin în fața bursei literare sau a speculației de capital simbolic, licitate și practicate conștient, premediat și involuntar în orice contemporanitate culturală. Altfel spus, să nu confundăm planurile; câmpul cultural nu trebuie să gireze – iar critica respectabilă nici nu o face – „obiecte” cuantificabile în putere și exigibile în aur, după expresia lui Valéry; valoarea operei (pe care o veți induce ori deduce, explicând-o, formalizând-o și demonstrând-o după cum vă veți pricepe mai bine): aceasta e cea care contează!

.

A. T.: Ce înseamnă de fapt succesul unui scriitor? Se poate manifesta acesta şi împotriva cititorului sau este mereu funcţie de acesta?

L. B.: Succesul e funcție de cititor, valoarea, însă, nu. Dar pentru mine succesul nu e important; e un trop necuantificabil al criticii săptămânale și al mondenității culturale. Din fericire, istoria culturii ne dovedește că, pictural, ea e mai degrabă o titanomahie, decât o grotescă țiganiadă.

.

A. T.: Dacă aţi şti că nimeni nu va citi niciodată ceea ce scrieţi, aţi mai scrie?

L. B.: Da, cu o condiție: să am certitudinea că voi trăi suficient în urma terminării operei, pentru a deveni un altul, pentru a-mi fi cititor. E exercițiul și provocarea jurnalului meu. Dar trebuie să recunosc și acest adevăr: mereu există gândul cel mai ascuns și speranța cea mai intimă că e, totuși, posibil ca cineva să citească ceea ce am scris și că e, totuși, imposibil, ca toată energia și viziunile conținute în operă (fie ea roman, poezie, critică sau jurnal) să rămână scufundate într-o memorie veșnic tăcută, pentru totdeauna irecuperabilă.

.

A. T.: Cum v-aţi caracteriza ca cititor al propriilor dumneavoastră scrieri? Vă înţelegeţi mai bine decât vă înţeleg alţii sau, dimpotrivă, vă cuceriţi în timp sau/şi niciodată complet?

L. B.: Eu sunt cititorul meu ideal și cititorul meu hypocrit! Dar ceilalți sunt scriptorii și, de aceea, actualizează altfel, deci parcă altceva, citindu-mă. Cum, însă, mă refer la critică și teorie literare, gradul de relevață al răspunsului meu e scăzut. Mă întreb cum ar răspunde orbul Homer…

.

A. .T.: Ştiţi sau aţi fi curios să aflaţi cu cine vă împărţiţi cititorii? Ar avea vreo relevanţă un sondaj care să evidenţieze anumite predilecţii de lectură (genuri, scriitori etc) ale cititorilor dumneavoastră?

L. B.: Să cădem de acord că e decent să încerc un răspuns acestei întrebări peste două decenii.

.

A. T.: Aţi simţit vreodată că operele dumneavoastră s-ar adresa mai degrabă unor alte tipuri de cititori, mai puţin puse la dizpoziţie/dezvoltate de societatea contemporană?

L. B.: Nu aș vrea să ofer un răspuns privat, pentru a nu fi infantil (eu referindu-mă, desigur, la texte, nu la opere): nu toți simt oare, în prima lor vârstă culturală, că sunt parcă neînțeleși, când mult mai sigur e că se fac greșit înțeleși ei înșiși? nu toți trăiesc teama de-a se fi născut prea repede sau prea tărziu, istoria demonstrând mai apoi că s-au născut tocmai când era posibil și când era necesar să se nască?

.

A. T.: Cine sau ce formează cititorii de mâine?

L. B.: O întrebare bună. Dificilă. Să vedem cine sau ce a format cititorii de ieri și să adăugăm: evoluția câmpului cultural, dinamica relației cu opera, pre-concepțiile democrației, neajunsurile libertății, criza educativă (pre-universitară și universitară deopotrivă), avalanșa mediatică, superficialitatea presei culturale, miopia postmodernă, inconsistența discursului cultural public, promovarea mondenității și a high-life-ului, cultul spontaneității, facilitatea criticii publice, un fenomen literar douămiist nesubstanțial până azi (mai promițător abia din 2009). Sunt doar câteva premise ale desenului unei epoci a lecturii nu tocmai optimiste. Se pot, însă, adăuga și aspecte pozitive, iar la final întrebarea: cum poate fi format cititorul viitorului apropiat, în zilnica viermuire a tuturor acestor suprapuse orizonturi, dimensiuni și elemente? Cred că se va forma singur.

.

A. T.: Credeţi că într-un viitor nu prea îndepărtat cititorii activi vor fi preponderent din rândul scriitorilor sau al oamenilor de cultură? Va ajunge literatura un fenomen oarecum auto-întreţinut şi periferic?

L. B.: Sincer, nu cred. O scurtă privire a istoriei literaturii vă va justifica poziția mea. Adorno spunea că după Auschwitz și Hiroshima nu se mai poate scrie poezie, iar eu cred că s-a înșelat. Literatura e condamnată să rămână în centrul cetății, odată ce l-a scos pe Platon de acolo, răsturnând proiectul pe care filosoful și-l imagina, al unei cetăți fără artă.

.

A. T.: Cititorul român şi cititorul occidental. Asemănări şi deosebiri.

L. B.: Nu pot răspunde pertinent, cunosc prea puțin Occidentul, iar cititorul român nu mă prea interesează. Sociologia literaturii mă preocupă doar teoretic momentan.

.

A. T.: Există o lipsă de cititori profesionişti în diferite poziţii cheie ale industriei româneşti de carte (redactori de carte etc)?

L. B.: Ce întrebare utilă, pe care ei înșiși, redactorii de carte, directorii de edituri, directorii filialelor din lume ale ICR și coodonatorii programelor de finanțare a traducerilor ar trebui să și-o pună! Din punctul meu de vedere, faptul că, spre deosebire de deceniile trecute, când editorii erau, nu puțini dintre ei, critici sau teoreticieni literari, astăzi, privatizarea și comercializarea pieței de carte pune în poziții de decizie persoane cu vagi și îndoielnice capacități de analiză, selecție și respingere a valorii. Cu efecte negative e și absența alternativei: dacă Editura Brumar ar fi reușit să impună o vizibilă și valoroasă colecție de poezie contemporană, ca o contrapondere la seria debuturilor e la CR (cele mai multe, rentabile economic și falimentare valoric), astăzi e posibil să fi avut un alt peisaj al liricii române tinere. Cazurile sunt multiple și se poate discuta la nesfărșit, invocându-se și lipsa de criteriu estetic în selecția făcută, pentru traduceri sau pentru lecturi publice, de către ICR sau de către alte instituții culturale, subvenționate de la stat. AFCN – poate și datorită birocrației infernale impusă proiectelor – își eficientizează sistemul de selecție sau, poate, evaluând proiecte, nu opere, se sustrage unor decizii cu implicații subiective și de competență estetică. Nu trebuie omisă din discuție existența consilierilor editoriali, și e posibil ca ei să susțină mult din valoarea a ceea ce se publică; dar poziția decizională nu o dețin ei. Iar concursurile de debut ale Cărții Românești sau ale Uniunii, opacizate de jurizări inexistente sau confuze din punctul de vedere al criteriilor, au girat aproape din întâmplare și volume sau autori cu valoare, producând însă pe bandă nume de-a dreptul irelevante pentru literatura de mâine. Nu pot epuiza aici o discuție vastă despre deficiențele instituționale ale literaturii române contemporane; nu am, probabil, nici datele suficiente pentru o evaluare exactă. Însă e cert că o întreagă simptomatologie actuală indică posibilitatea a două soluții pe viitor: fie se va impune treptat o cultură alternativă tot mai autentică și mai valoroasă (implicând edituri mici, centre culturale periferice, presă culturală ne-centrală, identități literare izolate, impunere fără o inițială susținere instituțională), fie regimul actual de funcționare a culturii literare se va schimba, lent, însă decisiv. E posibil și ca amândouă aceste fenomene să se producă, sub presiunea modului de a gândi al unei noi generații, care, peste două decenii, va ocupa posturile de decizie ale optzeciștilor și ale – deja infiltraților în sistem – așa-zișilor douămiiști.

.

[Ancheta dedicată cititorului / lecturii a fost realizată de Adriana Teodorescu & Aurel Pantea şi  publicată în revista Discobolul, Alba-Julia, an XIII, nr. 145-14 (150-152) / ian.-mar. 2010, pp. 25-178.]

2 Comments

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: