Deviant Logo

‘Generația’: 2. Reflecție despre generație

post details top
Nov 27th, 2011
post details top
‘Generația’: 2. Reflecție despre generație
[st.: imagine de Frères de Limbourg, sec. XIV]
.

REFLECŢIE DESPRE GENERAŢIE

.

0. Problemă

Precum în cazul majorității conceptelor științei literare, și cel al generației poartă stigmatul (dacă nu șansa!) unei polisemii, ce stă la baza celor mai multe confuzii și dispute. Poate doar conceptele canonului, ficțiunii sau mitului se dovedesc mai dilematice; faptul că, la o privire atentă, nici unul dintre ele nu este străin de orizontul problematic al generației, nu e irelevant. Dificultatea unei „gramatici” a generației provine din logica vie pe care ea o presupune. Relația dintre individ, grup și structură, reductibilă la dubletul individual-general, se impune ca prim impas în înțelegerea și explicarea generației, tocmai fiindcă e în joc raportul constitutiv principal al oricărei generații. Când Noica spunea că „individualul nu este în general, sub general, cu general cu tot, ci întru general (…), prin care se fac autoreglarea, controlul și comanda, sau întru care operează conexiunea inversă.”, sesiza acest raport, de interioritate dialectică, decisiv și pentru abordarea propusă aici.

Sunt trei raporturi constitutive care formează placa turnantă a oricărei generaţii: raportul originar (raportul particular-general), raportul structural (raportul cu temporalitatea), respectiv raportul formativ (raportul cu memoria). Acestea sunt constitutive culturii înseși, deci implicit generaţiilor culturale (aşadar, şi celor literare). Înafara unui demers care să le conțină în supozițiile lui inițiale, e posibil ca fenomenul literar, circumscris unei uriașe tradiții extrem de influente istoric și estetic, să nu poată fi corect sau complet înțeles de vreo știință a literaturii. Una dintre consecințele acestei observații e faptul că generația prezintă pentru aceste științe literare un interes ca proces istoric în primul rând fiindcă ea e necesară din punct de vedere teoretic: neputând organiza nici discursul, nici imaginea unei durate, nici sensul lor, înafara raporturilor indicate, noi sesizăm caracterul de necesitate al unui concept precum cel al generaţiei: el încearcă nu să arunce specificitatea unui opere în indistincţia unei generaţii, ci să uniformizeze o perspectivă retrospectivă şi să încadreze formele în durată, cu scopul constituirii unei viziuni asupra vieţii, determinată de coerență și sens. Aceasta e geneza conceptului generației: el are meritul de a solicita și, totodată, determina o limpezire a imaginii despre istoria literaturii și istoria literară ale unei durate avute în vedere (urmând strategiilor şi mizelor oricărei fenomenologii, care încearcă absorbirea intuițiilor sensibile – mai exact, a datelor din realitatea istorică –, prin integrarea lor într-o schemă categorială ce facilitează înțelegerea). Nu e, deci, vorba de o opțiune facultativă, în favoarea sau în defavoarea generației: e vorba de necesitatea teoretică (fie ea pedagogică sau de nivel mai înalt) de a oferi un model stabil corespunzător unei realități istorice instabile. Totodată, nu e vorba nici de o grilă de interpretare a unor procese literare; e vorba de conceptul sau structura unei realități, care se aplică prin analiză și se decide prin verificare. Dacă poate fi vorba de o relativă inadecvare a conceptului generaţiei la realitatea în sine care are loc în dinamica unei perioade de creaţie, ea e comună inadecvării generale dintre fiinţă şi limbaj: neajunsul suprapunerii extrem de relative a categoriilor gândirii şi limbii la categoriile fiinţei viciază şi raportul dintre conceptul generaţiei şi generaţia ca fapt al istoriei unei culturi. Dar evacuarea (din metoda şi strategiile de sistematizare) a unor concepte, precum cel al generaţiei (care, în ciuda neajunsurilor, îşi are şi utilitatea lui evidentă), nu este decât un mod de tăiere capricioasă a nodului gordian. În ce ne priveşte, preferăm ca, până la soluţionarea în cheie filosofică a raporturilor dintre fiinţă, gândire şi limbaj, să optăm pentru soluţii care, deşi parţiale şi, poate, provizorii, reproduc ceva din structura vie a faptelor imediate ale istoriei.

.

1. Generație și temporalitate

Generația nu reprezintă un corp sau un eveniment; în măsura în care articulează un proces și e, prin urmare, o paradigmă a realității, ea trebuie privită în această temporalitate vie, care ne structurează ființa și imaginea ei despre sine și despre lume. Dar expresia istorică a ideii temporalității e timpul însuşi. Temporalitatea circumscrie și determină generația, în timp ce generația modelează și interpretează timpul. De aceea orice generație suportă și realizează totodată istoria. Sentimentul timpului (și, odată cu el, spiritul veacului) îi vine generației dinspre această trăire a temporalităţii; ansamblul de forme (varii și, adesea, contrarii) în care o generație sensibilizează sau plasticizează intuițiile temporalității se exercită în și asupra timpului. Prin urmare, analiza originilor unei generații se va extinde înspre condiții istorice foarte largi, iar analiza naturii și efectelor unei generații se va restrânge asupra unor contexte istorice riguros delimitate. Suprapunând durata istorică ce precondiţionează originile unei generaţii peste fragmentul istoric al existenței și efectelor ei, va rezulta o imagine satisfăcătoare, relativ stabilă, a unei epoci cultuale. Din punct de vedere terminologic, se poate opta pentru o triadă care să soluţioneze confuziile produse atunci când se încearcă surprinderea şi definirea profilului unei generaţii. Noţiunile propuse ar fi acelea de contexttimpdurată, unde contextul presupune cadrul precondiţiilor de formare a unei generaţii, timpul reprezintă fragmentul de istorie clar delimitat în limitele căruia generația există și se manifestă cu presiuni și influențe decisive (continuând şi după ce ea nu mai este activă), iar durata reprezintă exclusiv cadrul de existență prin activitate nemijlocită al unei generații. Firește că nu poate fi vorba de o segmentare cronologică univocă a unei epoci, în așa fel încât generațiile să se succeadă uniform. Dar aparenta discontinuitate (din alt unghi,  simultaneitate) a generațiilor unei epoci poate fi rezolvată de triada conceptuală de mai sus: în realitate, în timp ce contextul și timpul a două generații se pot suprapune istoric, durata activităţii a două generaţii nu va coincide niciodată decât parţial. Prin urmare, nu ne va rămâne decât să distingem între durata și timpul unei generații, luând în calcul exclusiv durata ei de activitate și apogeu; izolând-o, se va putea ulterior observa dacă presiunea și efectele generației avute în vedere (deci timpul acesteia) corespund duratei generației succedente, pe care, în caz afirmativ, ar determina-o. Această logică a continuității poate fi înlocuită cu cea a rupturii; în acest caz, se va constata ca ceea ce s-a numit contextul unei generații nu corespunde efectelor și presiunilor (deci timpului) generației precedente, ci efectului și presiunilor unei alte generații; odată stabilită filiația, va fi ușor de radiografiat specificul (cultural și literar al) generației radiografiate. Sigur că acest calcul presupune decizii și competențe critice, în special în privința stabilirii corecte a filiațiilor, dar el prezintă cel puțin oportunitatea de a oferi o metodă, care să nu fie nici hazardată, nici inutilă. Este adevărat și că această dinamică a generațiilor răstoarnă cronologia, presupunând cel mai adesea o simultaneitate adesea receptată cu anxietate, căci ea oferă spectacolul suprapunerii (când nu al ciocnirii) unor uriașe ecosisteme culturale (în luptă, s-ar putea spune sinecdotic, pentru teritoriu, hrană și reproducere). Dar această nelinişte provine şi din faptul că simultaneitatea sau contemporanitatea a două generaţii situate la mari distanţe temporale relevă viaţa interioară, sustrasă istoriei, atemporală, pe care generaţia de creaţie o trăieşte, într-o comunitate „monadologică” a valorii. De aceea e justă întrebarea cine e contemporan cu cine? Chiar expresia celebrului profesor britanic „Shakespeare, contemporanul nostru”, e simptomatică pentru această conștiință, a existenței unui sens profund sincronic al oricărei contemporaneități, sens ce poate oferi direcția unui calcul cu instrumente de departajare, identificare și radiografiere nu tocmai inexistente. Chiar în filosofia istoriei și, aplicat, în morfologia culturală, un istoric precum Neagu Djuvara reține dimensiunea sincronică, tipologică, identitară, a oricărei contemporaneități, când afirmă că, metodologic, ea presupune nu raportări temporale, ci structurale: a izola două fenomene sau procese în aceeași fază a civilizațiilor din care ele fac parte (chiar când aceste civilizații sunt la distanțe continentale sau la durate de două mii de ani una de cealaltă) presupune a le indica și defini contemporaneitatea. Singura condiţie e aceea ca fenomenele indicate să corespundă aceleiaşi faze de evoluţie (în acest mod existând o clasicitate, un ev mediu, o renaştere, un baroc, un iluminism sau un romantism perene, regăsibile în culturile cele mai diferite şi reactivându-se ca stări de existenţă sau ca valori dominante în epoci, generaţii, direcţii, momente sau opere ale culturii din cele mai variate momente istorice). Dar nu numai similitudinile formale, ci chiar parțiala simultanietate cronologică a generațiilor demonstrează că un criteriu cronologic e defectuos, dacă nu eronat ori inoperabil, chemând criterii și principii de o altă natură: cronologia trebuie înlocuită, în acest caz, cu un concept al recurenţei şi tipologiei, cum ar fi, de pildă, cel al cronotopiei, în care s-ar reuni deopotrivă existenţa în timp a generaţiei, cu situarea ei în cadrele unei anumite identităţi circumscrise prin valorile definitorii dominante. Cronotopic, Eminescu e contemporan ultimilor romantici europeni, fiind cel dintâi dintre ei, dar e, în acelaşi timp, contemporan cu renascentismul enciclopedist tardiv al lui Goethe sau cu vizionarele pasaje cosmogonice ale Ṛg-Veda. Acest tip de contemporanitate e sustras istoriei şi face ca, privit cu ochi metafizici, destinul artei să depăşească, într-adevăr, secvenţialitatea generaţiilor. O altă formă de transcendere a duratelor generaţioniste e şi formarea unor serii de generaţii meta-istorice, paradigmatice, formate din opere fundamentale ale culturii, care rimează structural şi soluţionează chestiuni identice cu răspunsuri similare: o generaţie supra-istorică – sau o paradigmă culturală – e, de pildă, cea formată de familii de vizionari şi creatori precum Profetul Daniel – Ioan Teologul – Dante – Trakl sau Iov – Hyeronimus Bosch – Kafka – Beckett. În acest tip de „lectură” a istoriei culturii – o „lectură superioară”, fireşte, proprie comparatismului, dar mai ales esteticii şi filosofiei –, generaţiile compacte sunt înlocuite de familii de creatori, a căror situare istorică devină indiferentă, cât timp relevanţa lor e de natură supra-estetică şi supra-temporală. Încheind această paranteză – utilă, în spectrul disciplinelor literare, cu precădere comparatismului şi istoriei literare – şi revenind, într-un plan bi-dimensional, la jocul cronologic (care ar corespunde, în terminologia fixată mai sus, timpului generației) trebuie observat că acesta se introduce în calcul cu o maximă rigoare. El trebuie integrat unui cadru istoric, cadrul istoric trebuie integrat unui context cultural, contextul cultural trebuie integrat unui criteriu literar, criteriul literar trebuie integrat unei perspective estetice. Rezultanta e o imagine relativ stabilă a specificului unei generații – în acest caz – literare. Atenția, sensul calculului și deciziile se vor focaliza și lua într-o direcție descendentă, dinspre operă, înspre epocă. Astfel, cel mai important invariant al unei generații literare este estetica, având o funcție centripetă de ordonator generațional: denotă o conștiință relativ unitară a actului literar și a statutului propriei ființe creatoare. Cu rol de operator modal, poetica poate exercita fie o funcție centripetă (uniformizând), fie una centrifugă (atomizând soluțiile și resursele). Ceea ce mă văd totodată nevoit să remarc e faptul că, într-o concepție non-aristotelică despre timp, modelul liniarității nu ar mai exista, iar succesiunea generațiilor ar fi doar o problemă de statistică; în adevăr, antecedentul sau succedentul, evoluția sau involuția, tradiția sau inovația ar surveni ca descoperiri, nu ca fapte indiferente ale unei temporalităţi mecanice a succesiunii, și s-ar petrece într-o lungă contemporaneitate. De altfel, acest fel de a înțelege problema temporalității ar introduce în structura generației un răspuns pentru iraționalele şi non-predictibilele filiații spirituale (care îl leagă pe Eminescu de gândirea hindusă sau pe Nichita Stănescu de Eminescu). Istoria generațiilor, altfel zis, e în primul rând spirituală, iar mai puţin temporală.

.

2. Generație și memorie

Unul dintre raporturile constitutive ale unei generații e acela cu memoria; e, de fapt, vorba de dimensiunea calitativă pe care o generează temporalitatea, căci raportarea la temporalitate și existența în temporalitate definesc, în perspectiva fenomenologiei, ființa oricărui proces. De aceea memoria unei generații – constituită datorită temporalității și desfășurată în timp – dă seama de chiar identitatea generației. În interiorul acestei identități, continuitatea și ruptura nu sunt alternative, ci co-prezente. Orice generație perpetuează și renunță în același timp.

.

a) Identitatea cu trecutul A vorbi despre identitatea cu trecutul e într-o anumită măsură pleonastic; identitatea generației presupune deja existența unei Memorii constitutive, racordată organic la trecutul în care sunt localizate generațiile precedente. Înafara unei continuități cu trecutul (care presupune într-un fel identitatea cu el), nu poaste fi vorba de o generație (adevăr ce aruncă în impas de autodefinire toate avangardele radicale). Este adevărat că acest trecut e supus unei selecții continue, deci e supus unei critici constante, căci supraviețuirea unei Tradiții se realizează nu doar prin transmiteri benigne, ci deopotrivă prin conflictul fertil dintre marile personalități și opere: această critică neîntreruptă ce însoțește receptarea trecutului e deci fie fidelă (activând o retorică asimilatorie a continuității), fie polemică (activând o retorică ofensivă a rupturii). Atât fidelitatea (concretizată în continuitate), cât și polemica (concretizată în ruptură) sunt direct determinate de gradul de reflectare a identităţii unei generaţii, resimţită intuitiv sau reflexiv,  în formele simbolice ale generației (generațiilor) precedente. Dacă imaginea de sine, viziunile, valorile dominante, proiectele, soluțiile, pretențiile sau aștepările prospective ale unei generații sau regăsesc sau nu în identitatea unei generaţii precedente, iată primul moment – şi cel mai decisiv – al întâlnirii lor istorice. Nu în sensul în care acestea trebuie să fie identice cu cele ale generației (generațiilor) precedente, ci în sensul în care trebuie să fie comunicante prin similitudini structurale sau formale (deşi trebuie remarcat că dezvoltarea similitudinilor şi identităţilor formale între generaţii reprezintă cazuri favorabile doar destinului generației precedente, dar defavorabile unei evoluții a Tradiției, fiindcă generează un tip de cultură parazitară proprie mimetismului, manierismului sau alexandrinismului). Statistic vorbind, sunt foarte rare cazurile de identitate structurală între două generații literare (șansa scăzând critic dacă e vorba de generații vecine ca durată a existenței), în general aceasta ridicând, cum am arătat aici, suspiciunea alexandrinismului (în care caz nu e vorba de o altă generație, ci de un reflux prelungit al aceleiași generații) sau aceea a epigonismului (mimetismul infertil neavând nicio legătură cu ceea ce poate fi considerat ferment al unei generații). Cel mai adesea, însă, există nu identitate, ci similitudine structurală a generațiilor, iar ea fundamentează posibilitatea „dialogului” între acestea. Dihotomia care opune o generație alteia e falsă: nu există contrarietate între două sisteme existente doar ca sumă de raporturi; există contrast sau contradicție, iar simptomatologia ei prezintă doar momentane inflamări ori cezuri de rețea. De altfel, în funcție de aceste raporturi se decide și direcția distribuirii energiei tinerei generații, înspre cultură sau înspre fapte de civilizație. Există, firește, o dispută canonică între generații, dar e vorba cel mai adesea de schimbarea formelor plastice, supuse istoriei, ale canonului, respectiv de înlocuirea lor cu forme canonice noi, în care generația-efeb se recunoaște și prin care consideră că a intrat în dialog egal cu generația-precursor. Fie modificare, fie mutație, fie revoluție, această schimbare presupune inițial un gest necanonic, dar care e ulterior integrat în canon, prin actualizarea potențialului de canonicitate pe care îl posedă datorită valorii dovedite. În ce privește gesturile anti-canonice, acestea au alt statut: ele sunt în genere inconsistente valoric și incapabile de a purta o polemică cu operele, autorii sau principiile canonului: „Prezentul are nevoie – observă undeva Gabriel Liiceanu – de o configurație îndeajuns de puternică pentru a stârni și a chema asupra sa forța tradiției.”. Foarte adesea, însă, e vorba exclusiv de declarații anti-canonice, deci de o retorică imatură a programului de frondă, urmate, în cazul autorilor majori (v. cazurile Borges, Dali, Picasso, Naum) de realizări circumscrise unui principiu al valorii (deci canonicității, pe care o integrează şi care îi integrează pe ei). Toţi marii autori cu un anume cazier avangardist au devenit majori abia după renunţarea la avangardă: cei care s-au rezumat la gesturile negatoare şi-au rezervat un modest loc în „biografia” sentimentului pueril al culturii, cvasi-existent la scară istorică. E adevărat că există cazuri de atitudini-program foarte influente, dar ele sunt întotdeauna fundamentate istoric pe o logică substanțială a autodefinirii: operele sunt cele care, în definitiv, afirmă sau infirmă o generație. Revolta împotriva patriarhalismului e doar un pas – vizionar, precum în citatul pe care îl redau mai jos – susținut de un patrimoniu unificator al generației, și ea are mai ales meritul de a scoate tinerii din „carantina pedagogică” (după expresia lui Cristian Moraru), întreținută de vârstnici ca paideutică și receptată de novici ca gerontocratică; e foarte posibil, prin urmare, ca dinamica generației să fie întreținută de un anumit raport conflictual cu celelalte generații contemporane, din rațiuni de autoritate (politică, morală, culturală etc.): „În acel an 1927, scrie Eliade, nici un tânăr n-a năruit definitiv faima unui bătrân. (…) Nimeni dintre noi n-a avut nebunescul curaj de a se avânta deasupra întunericului. (…) Anul 1927, atât de puțin eroic, atât de puțin propriu-zis nou, atât de puțin tragic.” Continuând, va trebui să remarcăm şi că este greu de stabilit ce anume și în ce cantitate preia o generație tânără de la generația precedentă; mă întreb însă dacă logica istorică, observată de Neagu Djuvara, conform căreia receptorul unei religii străine are tendința de a prelua formele eretice ale religiei donatorului, nu e identică în cazul generațiilor: acestea par a transmite, a prelua și a dezvolta – în situații istorice netraumatice – formele alternative, periferice sau germinative ale experienței sociale sau culturale ale generației precedente. Există, firește, și o anumită incomunicabilitate a generațiilor, fie că se referă la incompatibilități structurale și formale insurmontabile, fie că se referă la un fond mentalitar al fiecăreia dintre generații (inacceptabil sau incomunicabil pentru generația precedentă ori succedentă). La acest nivel, rupturile sau conflictele sunt și inevitabile, și previzibile. Un alt motiv al conflictului este și estomparea – sesizată mai ales de către generațiile tinere – a evoluției naturale (i. e. libere) a generației, prin setul repetabil de forme de concretizare a valorilor și mentalităților, impus autoritar de generaţia precedentă, precum și prin inerția în care sistemul statal organizează instituțional aceste forme. Pe de altă parte, în ceea ce privește comunicabilitatea generațiilor, se observă, şi aici, două aspecte. Cel dintâi e de natură metodologică și înaintează o propunere: similitudinile dintre generații trebuie studiate atât ca fenomene de structură, cât și ca fenomene de transmisie. Cel de-al doilea fapt observat, mai aplicat, e că orice generație își aruncă „ancore” în generația precedentă și în generația succedentă, ce îi sunt contemporane; asigurându-și coeficientul minim necesar de maturitate și stabilitate prin ancorele din generația precedentă și asigurându-și coeficientul minim necesar de vigurozitate și energie prin ancorele din generația succedentă, orice generație se păstrează în orice moment istoric al existenței ei într-un relativ echilibru de identitate și atitudine. Nu poate fi vorba de o anulare reciprocă a efectelor ancorelor aruncate în sensuri opuse, ci, mai degrabă, de o tensiune dată în interiorul generației de existența unor atitudini și mentalități fie specifice logicii juvenile, fie specifice logicii senectuții, atitudini care generează, prin contrarietatea lor, energie. Maxima desfășurare a comunicării între generații stă, însă, în recunoașterea reciprocă aproape intuitivă a marilor personalități ce le aparțin: există o confirmare reciprocă a marilor autori în interiorul canonului, care ține de o evidență a valorii: dar această problemă formează deja subiectul unei alte dezbateri.

.

b) Identitatea cu sine Pot fi distinse două logici ale definirii de sine a unei generații.

b1) O logică slabă va miza pe revendicări, concretizate în programe explicite și conferind o identitate labilă, în timp ce o logică tare va miza pe asumări, concretizate în proiecte implicite și conferind o identitate puternică. O generație poate activa ambele logici, dar o va deține cu obligativitate pe cea de a doua, pentru a se maturiza; existența exclusivă a logicii slabe în care se desfășoară tentativa de constituire a unei identități de generație devine suspectă și impune reticența istoricului sau a criticului literar. Abia proiectul de sinteză face dintr-un grup cultural o posibilă generaţie; logica aceasta a fost bine formulată undeva de Dostoievski: Tineretul acesta nu pricepe că a-ţi jertfi viaţa este adesea, poate, lucrul cel mai uşor, mult mai uşor, de pildă, decât acela de a închina cinci-şase dintre cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale clocotitoare unei învăţături aride, ştiinţei bunăoară, fie chiar numai ca să-şi sporească înzecit forţele, pentru a putea sluji cât mai bine adevărul şi actele de eroism pe care doreşte din toată inima să le săvârşească, fiind ţelul său în viaţă. Dar, pentru majoritatea tineretului, o asemenea jertfă este mai presus de puterile sale.”

b2) Pe de altă parte, identitatea unei generații literare poate fi înțeleasă și din trei perspective diferite: retrospectiv, actual, prospectiv. Retrospectiv, generația se constituie reflexiv și activ; reflexiv vorbind, ea se construiește prin ceea ce asumă și prin ceea ce respinge din „patrimoniu”, iar activ vorbind ea se construiește prin critica plină de presiune asupra generațiilor precedente, modificându-le adesea imaginea și perpetuând-o pe baza propriilor interpretări (dar atrăgând prin aceasta consecințe chiar asupra imaginii de sine). Actual, generația se constituie reflexiv, activ și pasiv; reflexiv vorbind, ea se construiește nu atât printr-o judecată, printr-o imagine sau printr-o reflecție (spirituale, culturale, politice, sociale) comune tuturor membrilor, cât printr-un sentiment similar al prezentului, printr-un orizont problematic comun și printr-o imagine de sine permanent negociată, modificată și cristalizată; activ vorbind, ea se construiește prin existența concretă în cultura literară şi în câmpul cultural, iar pasiv vorbind, ea se construiește prin presiunile și influențele suportate dinspre generațiile succedente, cărora le e contemporană. Prospectiv, generația se constituie activ și pasiv; activ, ea se construiește prin presiunea și influențele decisive sau intense pe care le exercită asupra generației (generațiilor) succedente, iar pasiv vorbind, ea se construiește prin critica plină de presiune a acestor generații succedente, care îi modifică imaginea și o perpetuează prin propriile lor interpretări. Un lucru ar mai trebui spus despre construirea identității unei generații: trebuie făcută, cred, diferența între imaginea despre sine și imaginea de sine, pe care le poate avea. Criticul literar va fi prea puțin interesat în legătură cu declarațiile de principiu și formele de atitudine subsumabile logicii slabe a autodefinirii; acestea nu vin nici din generație, nici dinspre generație, ci de lângă ea, dintr-o lateralitate care, integrată în discursul de sinteză al criticii, blochează o radiografie obiectivă a profilului unei generaţii (fiindcă o viciază cu opiniile izolate sau de grup ale membrilor generaţiei, opinii care, tocmai fiindcă provin din câmpul acestei generaţii, suportă o localizare univocă şi unidimensională). Dimpotrivă, criticul va acorda un interes serios elementelor structurale și modelizante ale unei generații, știind că, în tabloul atât de aglomerat al perspectivelor de constituire a identității unei generații (retrospectiv, actual și prospectiv) imaginea individuală despre sine a unui autor este ușor integrată într-o imagine de sine supraordonată a generației. Scriitorul va putea obiecta fie agitând dreptul propriei particulariăți sau unicități, fie negând chiar conceptul generației. Dar această inflaţie de subiectivitate îi va rămâne indiferentă teoreticianului, istoricului sau criticului preocupat de problema stringentă a ordonării în durată şi a situării în Tradiţie a formelor şi momentelor unei culturi.

.

3. Generație și structură

Structura generației presupune atât configurația concretă a unei realități istorice, cât și modelul ei teoretic tipizat. Întrucât generația e în esența sa un proces de relație, structura oricărei generații se fundamentează pe trei raporturi esențiale. Analiza acestor rapoturi e cea care a permis schița fenomenologică realizată, tocmai fiindcă am sesizat necesitatea de a face explicit ceea ce până acum era considerat, în cazul generației, implicit. Cele trei raporturi care structurează baza unei generații sunt presupuse, descendent, unul din celălalt: raportul particular-general e originar generației, întrucât constituie faptul prim relațional al unei structuri relaționare în esența ei și generează o relație cu temporalitatea; raportul cu temporalitatea e structural generației, întrucât îi organizează ansamblul de sub-raporturi constitutive și generează o relație cu memoria, iar raportul cu memoria e formativ generației, întrucât îi modulează și armonizează identitatea, încheind procesul de constituire a generației. Deși aparent piramidală, structura unei generații e circulară datorită dinamicii impuse de raportul ei originar: specificând deja dialectica interioritate care definește raportul particular-general, puneam în atenție logica multipolară care îi corespunde. Particularul nu merge înspre general, nu stă în general și nu se pierde în general; particularul e integrat generalului și explicitează generalul, în același timp. Există, într-adevăr, o liniaritate ce îi descrie mișcarea, fiindcă particularul este întru general și din această predicație nu se poate salva; dar raportul cu generalul e circular, fiindcă adverbul acestei predicații o scoate din liniaritatea unei logici rectilinii, pentru a o integra unei logici specifice vieții, deci circulare și multipolare. Ce înseamnă aceasta? Că scriitorul e integrat ineviatbil unei generații: fie la etajul ei biologic, fie la etajul ei social, fie la un etaj istoric sau psihologic, fie la etajul cultural, unde aparține unei generații literare, fie, în fine, la toate aceste etaje, fără a urma o logică ce ar impune ca etajul superior să le implice pe celelalte: așa se face că, fără a aparține biologic (prin vârstă) unei generații, un scriitor îi poate aparține cultural. Dar nici etapele constituirii unei generații nu cunosc o evoluție liniară: s-a vorbit – cred că sub inspirația lui Vico (corsi e ricorsi) – despre valul de tranziție (dinspre generația precedentă), valul de flux (ce marchează ruptura și autodefinirea), respectiv valul de reflux (presupunând cristalizarea în profunzime a unei generaţii); cred că valul de tranziție definește un caz literar, valul de flux definește un fenomen literar, iar valul de reflux definește o generație literară; din acest punct de vedere, maturitatea unei generații stă, firește, în valul ei de reflux, sau, mai exact, în cristalizarea identității, verificată prin diferite concepte-cheie sau criterii de influență. Când I. D. Sîrbu credea că „orice mare personalitate funcţionează la apogeul împlinirii sau eficacităţii operei sale ca o instituţie şi orice instituţie, devenită matură, se comportă, în esenţă, ca o personalitate.”, sugera un astfel de criteriu de apreciere: orice generație care funcționează la apogeul împlinirii sau eficacității operei sale ca o instituție este deja matură. Mai cred însă că cele trei momente ale unei generații (tranziența, fluxul și refluxul) sunt niște repere foarte largi care aproximează cu o riscantă marjă de eroare momentele constituirii unei generații. Nu elimin total acest model explicativ. Personal, însă, optez mai degrabă pentru o analiză internă, focalizată asupra celor trei raporturi constitutive ale unei generații, pe care le-am expus, cu precădere datorită faptului că, pe fundamentele acestor trei raporturi, generația își ridică nivelele ei diferite (pe care modelul explicativ al lui Vulcănescu, deşi, credem noi, incomplet, le explicitează şi le inter-conectează: nivelul psihologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic). Să adăugăm, eventual, că ceea ce s-a numit etapă de tranziție, respectiv etapă de flux, permit o structurare centru-margine irelevantă sub aspect valoric; altele sunt considerentele care stabilesc leadership-ul unei generații în primele ei faze de constituire; totuși, etapa de reflux, respectiv constituirea în prospectivă a unei generații, îi structurează întotdeauna centrul și marginea exclusiv din perspectivă valorică; cine, din rațiuni de egalitarism extrem și în numele corectitudinii politice, se va revolta împotriva unei astfel de nivelări a generației, are două opțiuni: fie își transpune revolta într-o retorică revanșardă şi, în sine, tulburată de complexte, fie se va plasa, demonstrând valoare, în acel centru pe care îl neagă doar fiindcă nu și-l poate apropia marginii în care își trăiește nevroza inconsistenței şi a irelevanţei. Faptul că generația nu există ca un bloc compact, ci ca un corp flexibil și dinamic presupune și o altă observație: etajele unei generații sunt echipolente, în sensul în care nivelele au portanță egală, polii sunt uniți, iar media extremelor oferă întregului o identitate stabilă și un relativ echilibru. A scădea însă extremele din întreg nu rezultă blocul identitar al generației: fapt ce demonstrează că extremele participă ele însele cu un coeficient anume propriu la constituirea identității generației. Că există și o distribuție a puterii în funcție de centralitate și periferie e evident; în ciuda reclamării corectitudinii politice (care invocă mai degrabă egalitatea, decât libertatea), există o dinamică a nivelelor coordonatoare ale unei generații, dinspre centrali înspre periferici, mișcare regăsibilă și în succesiunea istorică a generațiilor unei civilizații. Un anumit nivel al generației, numit periferic din punctul de vedere al importanței lui în „gestiunea” acesteia, se va succeda, în timp, pe poziția de coordonare lăsată de obicei din proprie inițiativă în posesia lor de către centrali. Același fenomen e valabil și în cazul succesiunii generațiilor în istoria civilizației: generațiile centralilor (factori principali ai constituirii culturii și civilizației) sunt succedate la statutul de coordonare a gestiunii statale (politice sau culturale) de către generații dominate fie mentalitar, fie statistic, de periferici (factori secundari ai constituirii culturale și civilizaționale). Neagu Djuvara a detaliat și argumentat – printr-un demers provocator – această logică a dinamismului istoric, într-o teză care îl entuziasma pe Raymond Aron în anii ʽ70.

În sfârșit, în structura generației literare se află inclusiv elementele de unitate, care sunt, fapt deja observat, ordonatorul generațional (estetica) și operatorul modal (poetica); totodată, aceștia constituie și așa-zisa cheie generaționistă, de verificare și certificare a statutului de generație al unei perioade de creație. Dacă, însă, o perioadă de creație nu cunoaște o poetică unitară, nu se va considera inoperabilitatea conceptului generației în cazul acestei perioade; fiindcă, după cum sugera și Vulcănescu, nu soluțiile sau proiecțiile identifică o generație, ci orizontul ei problematic. Mai mult, se poate observa confuzia generalizată între poetică și stilistică, aici cazul exponent fiind cel al douămiismului, căruia i se contestă o poetică unitară prin argumente de natură stilistică, o privire atentă demonstrând în chip evident că generația are o poetică mai mult decât unitară (ce se ascunde în spatele multitudinii de forme, strategii şi actualizări de natură stilistică). Cert este că funcția de identitate a generației o deține estetica, în timp ce poetica reprezintă un modelizator (fie în uniformizare, fie în diversificare) al acesteia. Pentru a particularize: viziunea despre (non)sensul creației și al creatorului, metaforele obsedante, valorile (etice, sociale, economice etc.) dominante, tipurile reprezentative curente, modelele comune ale realității, viziunile culturale, sociale ori politice – nu obligatoriu identice, dar – cu origini și cauze identice ori asemănătoare, vor constitui, toate, locuri de convergență a operelor și autorilor unei durate și vor atrage atenția în acest calcul de stabilire a statutului de generație al unei perioade de creație. Fiindcă, odată conjugate înspre ochiul central al aceluiași păienjeniș, ele instituie coerența, unitatea, consecvența și consistența profilului cultural al unei perioade de creație candidată la statutul unei generații. În ce privește funcționalitatea conceptului generației, deci metodologia de verificare și certificare a acestui statut de generație al perioadei de creație avute în vedere, trebuie spus că el e operabil doar în urma unor judecăți despre perioada asupra căreia se dorește a fi aplicat; conceptul generației e deci dedus; el e, prin urmare, derivat. Generația e un concept dedus în urma unei cartografieri critice, nu e criteriul aprioric al acestei cartografieri; e, deci, posterior unor judecăți despre această perioadă de creație: nu se emit judecăți de valoare despre o perioadă de creație datorită calității ei de generație, ci se stabilește calitatea ei de generație pe baza unor judecăți cantitative, dar mai ales calitative, privind respectiva perioadă de creație. Generația literară nu e, deci, un criteriu de judecare pentru o perioadă de creație, ci e conceptul aplicat ulterior pe baza unor criterii de judecată de natură estetică, respectiv poetică, și având miza de a sistematiza, nu de a valoriza. Din acest punct de vedere, conceptul generației are origini și determinări intensive, dar funcția îndeplinită în știința literaturii e una statistică și sistematică. O altă funcţie, calitativă, a conceptului generaţiei e aceea de a integra evenimentul reprezentat de opera unui creator într-o serie de cauze şi cadre ce pre-condiţionează contextul de apariţie şi maturizare a poeticii şi esteticii pe care acest autor îşi înalţă catedrala operei sale. Căci, dacă valorile şi categoriile estetice cele mai adânci provin dintr-o memorie universală (şi arhetipală) a culturii, cadrele estetice şi formulele poetice ale oricărei opere sunt, în cele din urmă, definitorii pentru o generaţie culturală, căreia autorul îi va fi, astfel, integrat sau ataşat (cu toate că, temporal, îi poate fi sau nu contemporan). Ceea ce nu înseamnă decât că valorile se materializează în forme ale duratei, printre care opţiunile estetice şi formulele poetice sunt definitorii. Adaug și că: odată decisă operabilitatea conceptului generației în cazul unei anumite perioade de creație literară, acest concept devine un criteriu al altor judecăți despre literatură: dar nu își e propriul criteriu și nici criteriul perioadei căreia e aplicat, ci e criteriul unei perioade mai largi, ca reper de judecare în legătură cu cel puțin două generații. Trecând de la primul etaj al judecării critice, în care îi e demonstrată operabilitatea pentru un anumit segment de creație devenit astfel generație, conceptul generației devine un criteriu la etajul superior, de unde se fac judecăți între două sau mai multe generații. Decizia că un anumit segment de creație e o generație nu oferă un criteriu pentru judecățile despre acea generație, dar oferă un criteriu pentru raportările acelei generații la alte generații literare, făcând posibilă cartografierea ulterioară a istoriei literaturii pe distanța generațiilor literare inter-raportate: e posibilă, cu alte cuvinte, o cuantificare a aportului cultural al generaţiilor de creaţie nu doar în raport cu timpul lor, ci şi în interiorul destinului culturii în care se integrează (fiindcă, supra-ordonat judecăţilor sistematizatoare, stă o axiologie obiectivă, atemporală, inflexibilă). Iar scopul acestor raportări nu e nicidecum acela de a uniformiza sau de a arunca în indistincție ne-specificul; fie că e vorba de analiza scriitorilor unei generații, fie că e vorba de raportarea scriitorilor a două generații diferite, e implicat un demers care a fost lămurit succint de Alexandru George (ce a publicat două texte extrem de provocatoare, deși nesistematizatoare, în presa culturală a anilor ‘90, despre ideea generației): „Orice apropiere între feluriți artiști trebuie făcută nu pentru a-i uni, ci, în cele din urmă, pentru a-i distinge.” O altă voce a culturii literare româneşti deplângea, într-un context apropiat textelor lui AL. George, „ineficiența criticii, rămasă datoare la capitolul imaginilor sintetice ale literaturii.” Cel dintâi critic sugera necesitatea unui context, cel de-al doilea, necesitatea unui concept; tocmai contextul acestei distingeri și una dintre imaginile sintetice căutate, ale literaturii, sunt oferite și explicitate de structura dinamică și de conceptul deschis, reunite în ideea de generație.

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: