Deviant Logo

‘Generația’: 1. Ideea de generație

post details top
Nov 20th, 2011
post details top
‘Generația’: 1. Ideea de generație

[st: Picasso - Viața, detaliu]

.

IDEEA DE GENERAŢIE

.

0.1  Introducere. Relevanța dezbaterii

Problema generației literare constituie, înainte de orice, dosarul unei dezbateri teoretice principiale, ale cărei operaţii au capacitatea de a legitima şi funcţionaliza, dacă nu expulza din instrumentarul critic, termenul. Critica literară europeană l-a împropriat din științe conexe, convertindu-l și alipindu-le conotațiilor darwiniene originare un sens intensiv, care presupune în mod special o dialectică dezvoltare a raporturilor unui câmp cultural determinat și localizat istoric. În mod natural intrat în științele literaturii, din biologie, pe filieră socio-umană, termenul a primit de la început, în discursul științei literaturii, o semnificație cu două sensuri. Faptul are atât o întemeiere principială, cât și una practică. a) Cele două sensuri ale semnificației generației se datorează dublei origini a naturii unui obiect cultural (estetică și istorică), dar și dublei dimensiuni a destinului unei contemporaneități culturale (sincronică și diacronică). b) Acestei observații de principiu i se adaugă imediat o a doua, de origine exclusiv istorică: grupări numeroase de artiști au constituit nu doar rețele vii ale unui sistem social și artistic cu specificitate istorică proprie, dar au reprezentat chiar nucleul unei diplomații culturale – din Evul Mediu și până în Modernism –, sau au format nucleul unor mișcări sociale și politice decisive ale secolului al XIX-lea și ale începutului celui următor. Aceste două tipuri de temei (principial și practic) au impus, permis și justificat tocmai această operație teoretică, a suprapunerii a două straturi – estetic, respectiv istoric – în termenul generației culturale (cu extensiile lui corespunzătoare: generație literară, generație artistică, generație muzicală etc.). Termenul a fost deci firesc asimilat de un istoric și critic al literaturii, precum Thibaudet, ceea ce nu înseamnă nici de departe, însă, că se afla, în 1921, la maturitatea destinului său. Realitatea desemnată (cu precauții și prin convenția unui sistem modelizant) drept istorie a literaturii a fost secondată, în discursul științei literaturii, de o istorie literară, ambele fiind, în fond, focalizările cu centru diferit ale unuia și aceluiași obiect de studiu. Dar diferența – utilă demersului integrator cu pretenții de validitate teoretică și întemeiere practică – se dovedește un punct de dificultate în cariera termenului generației literare: a) fie, pentru unii, prezenta riscul de a da seama și de a fi util cu precădere unei perspective sociologice asupra literaturii, dar prea puțin uneia interioare ei (reperul cronologic fiind singurul ordonator generațional), fie, b) pentru alții, prezenta neajunsul de a fi operabil exclusiv în ipotetica lume a creației, fără a putea fi, însă, validat de realitatea istorică (reperul estetic/poetic fiind singurul ordonator generațional). Fie, în sfârșit, c) pentru sceptici, termenul nu prezenta nici un fel de temei, fiind exclusiv expresia unui construct artificial al laboratorului teoriei literare (şi neavând la dispoziție niciun fel de reper, ca ordonator al generației). În conștiința creatorului, cititorului sau criticului, s-a insinuat o întreagă cazuistică, ce problematiza validitatea și operabilitatea termenului generației: cei din primele două categorii inflamau excesiv – până la scurt-circuitarea conexiunii – diferența dintre istoria literară și istoria literaturii (unii neglijând până la ignoranță dimensiunea estetică, ceilalți pe aceea istorică, ale obiectului cultural și ale unei contemporaneități culturale); cei din urmă – scepticii – pierzând această diferență (din prejudecată, din ignoranță, din dizabilitate culturală), au eliminat termenui generației, reclamând o viziune (a literaturii) pretins autonomă și organică.

În cazul culturii române, problema generaționistă are o rădăcină implicită pașoptistă, respectiv una, formulată, eminesciană; explicit privind lucrurile, dezbaterea generaționistă a primit amploare începând cu deceniul III al secolului trecut (în jurul deja celebrei generații ‘27); dintr-un motiv de eficiență a dezbaterii, voi evita incursiunea într-un câmp istoric îndepărtat, focalizând atenția înspre momentele relevante ale culturii române recente. Deceniul IX pare a fi adus cu precădere în atenție problema generațiilor, dar desantul covârșitor al optzeciștilor a estompat conceptualizările și sistematizările teoretice, impunând oarecum prin forța lucrurilor (în fapt, prin autoritatea unui argument de natură extensivă, abia mai târziu integrat într-o demonstrație deopotrivă intensivă) noua tânără generație de creație. Artificialitatea demersului de propunere și impunere a unei generații nouăzeciste a provocat o primă suspiciune teoretică în privința termenului generației, exponentă fiind, în acest caz, declarația semnată în martie 1991, în „Contrapunct”, de Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Nicolae Oprea, împotriva confecționării („stahanoviste”) a generațiilor literare; textul Simonei Popescu, foarte provocator, de altfel, și trecând dincolo de geografia momentului, indică, de fapt, tocmai lipsa unei teoretizări sau, mai exact, lipsa unui concept valid, operabil și inabuziv al generației. Precipitarea publică a marcat, însă, așa-zisa generație 2000, contextul părând a fi favorabil, din mai multe puncte de vedere, unei dezbateri aplicate, deși aparent nesfârșite. Exegetul peisajului literar românesc al ultimilor ani a putut urmări superba trecere a opiniei publice de la afirmarea ca generaţie a douămiismului, la, mai nou, negarea patetică a acestei afirmări, ba chiar, după cum se poate vedea, la negarea conceptului însuşi de generaţie literară. Politica și contextul de impunere ale ultimelor 3 generații de creație ale literelor române sunt paradoxale cel puțin dintr-un punct de vedere: optzecismul a fost validat critic și artistic din interiorul și din exteriorul lui, nouăzecismul a fost validat critic și artistic doar din interiorul lui, iar douămiismul pare a nu fi fost validat nici critic, nici artistic, nici din interior și nici din exterior. Dezbaterea în jurul ultimelor două generații e, însă, existentă și dilematică, iar ea se datorează unei carențe teoretice evidente. Cert este că, invocat, utilizat sau manipulat, termenul generației a devenit, dintr-un instrument necesar criticii de sistematizare, un termen căzut sub vremi (sau, mai exact, sub neştiinţă, ignoranţă şi capriciu).

Relevanța prezentei dezbateri, pe care o propun ca o incursiune tehnică în arheologia și sintaxa unui concept, constă deci în soluția adusă blocajului teoretic al științei literaturii, dar și în propunerile făcute pentru bazele unui sistem organic al structurii generației. Miza este majoră pentru științele a căror istorie cunoaște o dezvoltare intensivă și extensivă determinată în mod direct de continuitățile, rupturile, turnurile sau mutațiile calitative, fie ele provocate, asumate ori respinse de personajele ei importante, în cadrul unei relații intensive reciproce, desfășurată polemic și critic în timp. Pe de altă parte, știința literară cunoaște într-o astfel de abordare oportunitatea dobândirii unui concept cu semantică exactă care, devenind criteriu la un anumit nivel de judecare a evoluției unei literaturi, permite cartografieri și sistematizări (pedagogice, dar nu numai) relativ stabile.

.

0.2  Raporturile lui Eminescu

În manuscrisele eminesciene au rămas, izolate, fragmente ce problematizează generația; nu atât natura sau posibila definiție a unei generații, dar în special raporturile ei istorice constitutive. Sub presiunea unei concepții filosofice în formare, dar în contextul studiilor de filosofia istoriei și de filosofia dreptului, reflecția lui Eminescu despre generație trebuie integrată unui anumit context holistic de preocupări, și, prin urmare, necesită o minimă re-articulare. Fără a fi în măsură să identific în fiecare caz originile, sistemele de proveniență sau influențele suferite de concepția eminesciană despre generație, mă rezum aici la a reține câteva observații făcute în jurul lui 1870 de, pe atunci, tânărul student vienez. Rețin doar numărul manuscrisului, pentru a evita supralicitarea filologică a textului. Viziunea organică asupra generației se fundamentează, la Eminescu, pe convingerea existenței unei esențe imuabile a temporalității, în care aceeași potențialitate organizează toate raporturile posibile: „Râul timpului pare a curge; suma de viață și de forme posibile coexistă într-un vecinic prezent” (ms. 2255). Aplicată istoriei, afirmația va fi tradusă astfel: „Stat și societate sunt departe de a fi opuri a mult lăudatei minți omenești, ele sunt fapte a naturei” (ms. 2255), cărora un principiu institutiv al societas-ului sau al politikon-ului le va impune un sistem formal reglementativ cu risc crescut de inerție: „Vedem în state tendența de a se osifica în forme, (…) și de a deveni principii de forme, stabile, vecinic aceleași, prin care generațiile consecutive trec asemenea materiei fără de voință prin formele esistenței” (ms. 2255). Supusă, deci, „succesiunii aproape matematice de legi” (ms. 2285), generația cunoaște o directă determinare instituțională; există variabile ale ecuației, dar sensul raportului rămâne același. Acest lucru poate fi înțeles și din afirmația „statele omenești [sunt] în felul statelor de albine, (…) generațiile tinere au soarta roiurilor” (ms. 2255). Dar determinarea instituțională a generației presupune și formarea unei imagini comune despre epocă, imagine ce are înainte de toate un rol de coeziune: „Haina instituțiunilor născute instinctiv sunt părerile ce le au oamenii despre ele, spiritul public, opiniunea publică; organismul conținut idealiter în stat, ca posibilitate de esistență și dezvoltare, este religiunea și simțământul aparținerei laolaltă” (ms. 2287). Într-un astfel de cadru, al esențelor identice, variabilelor minime și inerției formelor de drept statal, dinamica generației începe, pentru Eminescu, în prima traumă pe care junimea o trăiește, ca urmare a constatării directe a necoincidenței dintre imaginea ei despre lume și realitate; această imagine există prin ereditate socială, dar devine o semnificație vie abia când individul o experiază singur: „Ea se naște în el într-un mod dureros”, nuanțează Eminescu (ms. 2287). Dinamizată în jurul principiului conform căruia „o dinamică de puteri este viața omenirei” (ms. 2255), generația intră în conflict cu generațiile succedente și precedente în primul rând din motive de autoritate și decizie; de aceea, consideră Eminescu, există o singură generație considerabilă drept activă și responsabilă într-un moment istoric: „… ai în față o [singură] generație, căci în mod obișnuit numai una e dătătoare de ton, celelalte două sunt [formate din] copii și moșnegi: unii nu au încă glas, ceilalți l-au și pierdut” (ms. 2286). Deși „recuperate” din problematizări colaterale sau sumare, aceste câteva locuri eminesciene permit cel puțin trasarea unei viziuni organice despre generație, rezumabilă în câteva puncte principale: generațiile se succed în același tip de temporalitate și în același set de forme posibile; organicitatea generației e conferită nu de stat sau de societate, ci de originea naturală a acestora; estomparea evoluției naturale (deci libere) a unei generații se datorează setului repetabil de forme posibile și inerției în care sistemul statului le organizează instituțional; funcția pozitivă a prezenței și acțiunii statului în ipostaza instituției constă în imaginea mentală comună despre epocă, pe care o impune membrilor generației, în vederea coeziunii lor; dinamica generației se activează traumatic și e întreținută de raportul autorității între generațiile contemporane.

.

0.3  Conceptul viu al lui Thibaudet

În 1921, Albert Thibaudet va redacta o reflecție critică – Despre ideea de generație – (după ce, un an mai devreme, se oprise asupra aceluiași termen, în Trente ans de vie française), originându-și conceptul în sociologia familiei, generația istorică prezentând riscul conceptual al obscurității. Nu cred să fie dificilă relevarea unei relații subtile a demersului exegetic al lui Thibaudet cu momentele lui Taine, din seria rasă – mediu – moment. Oricum, reducția la dubletul organic – continuu pregătește, pentru criticul francez, o definiție dinamică a generației: în limitele acesteia stă în primul rând o dialectică a apropierii și depărtării naturale ale membrilor generațiilor diferite, într-un cadru temporal dinamizat de identitatea cu trecutul sau de ruptura de acesta. În acest sens, în deceniul următor, Thibaudet opta, scriind Istoria literaturii franceze, pentru sinonimizarea conceptului generației cu durata vie (la rândul ei conținând măcar o referință, nu dificil de speculat, înspre long dureé utilizată de Școala Analelor și, cu precădere, de Braudel). Meritul lui Thibaudet este acela de a fi sesizat statutul superior al generației, care depășește locul unui termen al structurii criticii, devenind un concept viu (și, de aceea, dificil de sistematizat: „Nicio altă problemă în afara celei a generațiilor nu e mai supusă la rectificări din partea generațiilor succesive și nu poartă mai mult reflexul particular al spiritului în care a fost tratată”).

.

0.4 Structura lui Vulcănescu

Afirmând că debutul dezbaterii explicite în marginea problemei generaționiste se află în interbelic, aveam în vedere polemica din presa vremii, dusă în jurul unui fenomen cultural cât se poate de eterogen (ce reunea retoric, sub cupola unei generații, fără distincții de fond, tineri precum Emil Cioran sau Nicolae Steinhardt, Gellu Naum sau Constantin Noica). Există, însă, pe lângă textele de generație ale unui Mircea Eliade (Anno Domini fiind nu doar cel mai cunoscut, ci poate chiar textul institutiv și, din multe puncte de vedere, prospectiv), și texte despre generație, cum este cel al lui Mircea Vulcănescu, ale cărui distincții le găsesc esențiale. Tânăra generație radiografiază atent un concept, pentru a-l integra ulterior unei structuri mobile, neizolată faptic, deloc deficitară teoretic și validă ca raționament logic. Premisa e aceea a polisemantismului termenului generației; distincția a șapte rădăcini diferite și alternative ale acestuia are miza de a lansa un concept, dovedit cât se poate de complex și de relevant. a) Sensul biologic al generației o configurează prin descendență și succesiune, factorul determinant fiind autorul comun, iar termenii de morfologie biologică și juridică fiind încrucișare și ereditate, respectiv descendență și ascendență. Temporalitatea generației repetă, în acest caz, ordinul creației biologice, constituind arborescent genealogia. b) Sensul sociologic al generației se centrează în jurul unui criteriu de stratificare (în ordinea portanței sociale: vârsta și sexul), criteriu ce conține un sub-criteriu funcțional (capacitatea/ dreptul de a participa activ la viața familiei/ cetății); limbajul comunității va perpetua schematic o imagine a dinamicii sociale a generațiilor, reflectând, în diferite nuanțe morfologice, diviziunile, subdiviziunile și sub-criteriile lor fundamentale. Că vârsta nu e un criteriu absolut nu mai trebuie spus: sexul, funcția sau activitatea pot fi în egală măsură criterii de stratificare socială a generației. c) Astfel poate fi dedus un sens statistic al generației, având la bază o operație de periodizare a stratului social determinat în condițiile sensului sociologic al generației. d) Statistica generației nu face un salt calitativ, dar deschide radiografia unui etaj superior, al sensului istoric al generației, determinat de succesiunea cronologică. De altfel, generația istorică e cea care „umple cadrul făcut posibil și determinat formal de generația statistică”, prin co-participare la același set de evenimente, prin invarianți psihologici comuni și prin structuri culturale egal distribuite. Există un dublu aspect al generației istorice: ea se constituie prin extensiune temporală și prin intensiune tipologică; aceste două aspecte nu sunt izolate: dimpotrivă, evenimentul temporal determină o anumită direcție a intensiunii tipologice, suma lor constituind baza similitudinii ce constituie tocmai generația istorică. Între modă și curent, generația se folosește pentru a se descrie de o valoare dominantă nu atât de rigidă precum aceea a modei, dar nici atât de largă precum aceea a curentului; similitudinea unor fapte ale statisticii devine tip – deci element constitutiv omogenizant – al generației istorice; e ușor de înțeles, deci, de ce creșterea duratei avute în vedere și, deci, a valorii dominante de bază, presupune creșterea exponențială a disputelor în marginea respectivei generații. Una dintre consecințele acestei observații e aceea că, în autodefinirea sa, generația istorică diminuează adesea potanța sensului ei biologic (în fapt apelând mai mult la invarianții structurali determinați istoric, decât la varianții istorici ai descendenței, succesiunii și coincidenței de vârstă). e) Corelarea vârstei cu momentul istoric influent și cu intensiunea tipologică determinată reprezintă fundamentul sensului psihologic al generației. De aceea, întâlnirea vârstei și a influenței „într-o psihologie vie” oferă câmpul unei verificări a operabilității conceptului generației într-un caz dat:

.

Așa trebuie înțeleasă generația. Ca lucru contingent, întâmplător, lipsit de necesitate. Ca aventură. Ca lucru care poate fi sau nu, după împrejurări. Nu trebuie nici s-o negăm, nici s-o universalizăm. Ci atenți, s-o înțelegem, surprinzând împrejurările care-i provoacă apariția sau i-o înlătură: conjunctura socială dintre istorie și psihologie. Există așadar unii oameni, unele evenimente și unele vremi explicabile prin acțiuni de generație. Dar există și altele în care generația nu aduce nici o explicație. Lucrurile nu pot fi spuse a-priori, ci trebuiesc examinate caz cu caz. (Vulcănescu 2004, p. 43)

.

La acest lucru mă refeream eu însumi, când afirmam, în Poezia recentă (I) (text apărut în „Observator cultural”, București, nr. 490 / 3 septembrie 2009) „conceptul generației literare e, deci, posterior judecății despre o anumită perioadă de creație”. f) Pornind de la justa observație că „una e coincidența în logos, în lumea temeiurilor spirituale, alta e coincidența în timpul formelor, în kairos”, Vulcănescu își exprimă reticența în fața unui caracter omogen al generației spirituale; cum fiecare ipostază spirituală e identică doar cu sine, iar diferențele tind să se proiecteze în contradicții, soluția e aceea a relevării structurii spirituale tipice a duratei avute în vedere (cu adnotarea imediată: „Chiar lipsa aparentă a unui asemenea tip constituie un anumit tip structural”). Subzistența divergențelor spirituale, însă, poate coexista cu similitudini de nivel diferit, ceea ce presupune indicarea exactă a zonei de convergență a generației: problematica.

.

Ceea ce unește tineretul și-i dă forța generatoare în societate nu e atât identitatea a ce crede, cât identitatea problemelor care i se pun, a felului de a le ataca, a maeștrilor și a materialului la care se referă. (Vulcănescu 2004, p. 48)

.

Consensul problematic constituie, deci, sensul cultural sau spiritual al generației. g) Sensul economic al generației, folosit abuziv din perspectiva lui Vulcănescu, își propune să înlocuiască natura de rezultantă a generației, impunând ca omogenizator al generației nu efectele unor contexte sau stări, ci condițiile infrastructurii de piață. Pentru acest tip de explicație, situația în lupta socială și poziția în lupta pentru mijloacele de producție determină reacții și strategii (prospective) comune. Condamnam această unilateralitate marxistă în insertul meu polemic din materialul publicat în luna septembrie în „Observator cultural”, citat mai sus, convins fiind că nu opțiunile de piață sunt elementul centripet al unei generații, după cum afirma eseistul cu care polemizam. E evident că există o determinare economică a raporturilor, tensiunilor, prospecțiilor și deziluziilor unei generații, dar acestea nu sunt criteriile de depistare a acestei generații, ci sunt factori încadrabili unui sens sociologic și sunt elementele unei doctrine economice a căror explicare presupune utilizarea unui concept al generației (sau, desigur, utilizarea unui alt concept cu funcție de stabilizare a duratei avute în vedere).

Exprimând „unități similare de condiționări suprapuse și îmbinate organic”, cele șapte rădăcini construiesc o structură dinamică a generației, fluctuantă și cu valoare de ordin statistic:

.

Dacă vroim să păstrăm despre generație o idee corespunzătoare faptelor, trebuie să înlăturăm gândul că identitatea de generație implică o identitate absolută de atitudini spirituale sau o identitate de soluții, și să înlocuim această unitate cu predominarea unui anumit interes, cu predominarea unei anumite problematici. Prin faptul că unitatea spirituală a generației nu e o unitate de soluții, nu înseamnă însă că generația nu are nici un fel de unitate: ci numai că unitatea ei de conștiință, în loc să fie de ordin sistematic, e de ordin problematic. (Vulcănescu 2004, p. 59)

.

Nucelul problematic centrează însă cele două ordini câștigate ale conceptului, organizate în structura generației, care vor forma două categorii suprapuse ale acesteia: pe de o parte, succesiunea temporală și ordinea istorică a influenței evenimentului istoric, pe de altă parte similitudinile morfologice și ordinea structurală a esenței fenomenelor sociale reflectată în conștiința colectivă. Fără a fi un concept formal perfect definit (suportând, chiar, labilitatea impusă de marja de eroare specifică științelor socio-umane), generația e simultan, pentru Vulcănescu, un concept statistic și unul problematic, deci o rezultantă (decisă prin operatorul unei valori dominante) cu orizont propriu și cu valențe referențiale. Structura deschisă a generației asigură, tocmai de aceea, propriului model explicativ un grad ridicat de veridicitate. Dar radiografia (hermeneutică și fenomenologică totodată, a) lui Vulcănescu permite, prin deschiderile ei (problematice!) nuanțări și completări pe care le propun în cele ce urmează.

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: