Deviant Logo

Despre Echinox (2)

post details top
Oct 9th, 2010
post details top
Despre Echinox (2)

[Această rubrică oferă textele acelor polemici în care am intervenit în mod personal şi public. Vor fi oferite textele acuzate doar în cazurile în care va fi necesară confruntarea, cu ele, a poziţiei mele polemice. Dacă public aceste polemici intelectuale aici este doar întrucât le găsesc a avea o relevanţă culturală minim necesară. Este evident că ele au un coeficient de subiectivitate foarte scăzut, când nu de-a dreptul absent. Luigi B.]

(Acest text a fost redactat ca un răspuns oferit în dosarul dedicat în urmă cu mai bine de un an Echinoxului, coordonat şi găzduit de revista Vatra . La invitaţia profesorului Iulian Boldea, am încercat o evaluare a Echinoxului actual, evaluare care, însă, a fost ulterior respinsă de către redacţia revistei mureşene. Accept faptul că, într-un context aniversar, un text polemic ar fi distonat cu atmosfera generală, dar regret, în acelaşi timp, faptul că aniversările sunt pentru atât de puţini dintre noi, nu doar momente de spontană efuziune, ci şi ocazii de revizuire, bilanţ, relansare. Într-un fel, e de înţeles această tendinţă de auto-menajare, pe care o cultură imatură o perpetuează, sub iluzia decenţei sau a discreţiei. Luciditatea era, cred eu, dezirabilă înaintea entuziasmului unui moment jubiliar, cu atât mai mult cu cât actuala promoţie echinoxistă este, structural şi formal, deconectată de la adevărata tradiţie a Echinoxului. Imaginea ce însoţeşte acest articol reproduce o pictură a lui Gerhard Richter, executată în aşa fel încât să inducă senzaţia unei reprezentări pixelate. Am considerat potrivită imaginea aceasta, întrucât ea sugerează existenţa unei tradiţii luminoase, care, însă, devine difuză, e deformată, e ne-nuanţată, e incomunicantă, e, aşa zicând, pixelată, din cauza unei priviri neputincioase, a unui ochi diform, a unei vederi defecte. Această similitudine descrie pe deplin situaţia actuală a revistei Echinox, a cărei tradiţie e realmente obturată de infantilismul cultural al unui grup de tineri inconştienţi şi, prin ignoranţa lor, chiar cinici.  Dar mă grăbesc şi să atrag atenţia asupra faptului că, scris în urmă cu mai bine de un an, textul de mai jos are la bază o evaluare a revistei studenţilor Facultăţii clujene de Litere valabilă până la venirea, în funcţia de director al publicaţiei, a lui Rareş Moldovan, în urmă cu puţine luni. Nu cunosc intenţiile şi viziunile editoriale sau publicistice ale acestuia. În revista Verso coordonez, în aceste săptămâni, un dosar numit Presa culturală, conţinând cinci întrebări cărora le-au răspuns, deja, majoritatea coordonatorilor publicaţiior culturale actuale. Rares Moldovan a declinat invitaţia pe care a primit-o în acest sens, în ciuda faptului că răspunsurile sale ar fi fost evident oportune, în contextul recentei sale veniri la conducerea revistei clujene. E oare şi acesta un simptom al recentei tradiţii, minore, a Echinoxului ultimului deceniu?)

.

RECURS PENTRU ECHINOX

Provocarea de a vorbi despre Echinox e binevenită. Ea nu încheie doar dezbaterea din decembrie 2008, când s-au aniversat 40 de ani de la înfiinţarea revistei, ci vine şi în arrièrgarda unei polemici recente, găzduită de Observator cultural, între doi foşti directori echinoxişti (Ştefan Borbély şi Horea Poenar); am „adnotat” eu însumi această polemică, într-o analiză recent publicată în Verso, unde făceam câteva observaţii şi evaluări pe care doar sumar le voi relua aici. Cred că ancheta dvs. va polariza poziţiile în funcţie de modelul cultural asumat sau preferat, ca şi de perspectiva adoptată. Cum, cu siguranţă, invitaţi ai anchetei dvs. vor vorbi despre Echinox în calitatea de membri ai grupării – deci mult mai legitimaţi pentru o analiză a fenomenului literar decât mine –, voi insista doar asupra câtorva evaluări, diagnosticuri şi soluţii, pe care le găsesc pertinente în problema relaţiei dintre Echinox-ul de ieri şi cel de azi, ca şi în problema dificilei situaţii în care se află în aceşti ani revista. În sfârşit, mă grăbesc şi să îl contrazic pe cronicarul presei culturale al Luceafărului de dimineaţă (ce semnează Hipo), care, de curând, considera că polemica în jurul Echinox-ului actual „e, de fapt, un scandal local”: se înşală şi fiindcă nu e vorba de un scandal, dar şi fiindcă nu e vorba de un caz local. Ignoranţa de-a considera Echinox-ul local e originară, cred, într-o descurajantă superficialitate şi trădează un complex de centru descalificant. Frecventându-le, Hipo ar vedea că marile inteligenţe şi spirite, din trecut sau de azi, nu au cunoscut acest complex şi nu îl cunosc nici acum…

Pentru cei care investesc un capital valoric în trecut, Echinox este – cine se mai îndoieşte? – o instituţie culturală de certă valoare şi importanţă. Revista Echinox a propus o viziune culturală şi un spirit critic necesare în contextul deceniilor VII-IX; cenaclul Echinox a constituit cercul unor voci literare impuse fără greutate în canonul deceniilor amintite (într-o fermă compensaţie a şaptezeciştilor mai sudici sau a optzecismului cenacliştilor de Luni); în sfârşit, gruparea intelectualilor din jurul Echinox-ului a exercitat o anumită presiune în interiorul unor promoţii culturale ale deceniilor trecute, care, retrospectiv, depăşeşte forţa catalitică abia percepută, probabil, pe atunci. Mobilitatea echinoxiştilor (în cultura livrescă, dar şi în geografia culturală) e şi azi uimitoare, fiindcă, dincolo de câștigurile minore ale unora dintre ei, sunt citabile nume, opere şi idei pe care memoria culturii le va reţine suficient timp de-acum înainte.

De altă parte, pentru cei care investesc în prezent, Echinox nu mai reprezintă decât publicaţia ce apare (trimestrial? bimensual?) în Facultatea clujeană de Litere, cu o redacţie supusă orbeşte unei imberbe gimnastici de umor balcanic fardat expresiv, cu o lipsă acută de proiect editorial ori de viziune culturală, într-o situaţie financiară dificilă, cu o poziţie şubrezită pe nedrept în interiorul Universităţii (datorată unei ferme şi lăudabile atitudini, deşi nechibzuită, a lui Horea Poenar, faţă de reguli şi nereguli ale gestiunii mediului universitar clujean) şi ameninţată de ascensiunea unor figuri (chiar şi din interiorul corpului profesoral) măcinate de umori, iluzii, aroganţe, diletantism, adeseori colportaj intelectual. Două, poate trei semnături ale paginilor revistei pot fi citite cu interes; uneori, câte un dialog sau câte o anchetă aduc în prim-planul dezbaterii şi aspecte cu oarece relevanţă; însă media dominantă e aceea a interesului acordat unui segment al culturii actuale realmente minor (şi perisabil, în cele din urmă), dar care e considerat a fi de interes dintr-o confuzie a redacţiei actuale, făcută între câmp cultural și cultură, între vizibilitate şi substanţă, între vandabilitate pe bursa la zi a informaţiei culturale şi valoare.

O evaluare ce poate fi făcută dacă aceste premise sunt valide (iar ele sunt, cel puţin, probabile, prin recursul la studierea ultimelor aproximativ 20 de numere ale revistei), va diferenţia între o şcoală de gândire, creaţie şi atitudine, respectiv o redacţie de încercări, ifose şi eşecuri. Între aceste două limite, văd traseul istoric nefericit al unui Echinox devenit Ex-inox, al unei instituţii devenite grupuscul anonim, al unui moment important al culturii ardeleneşti devenit nefericită perioadă de graţie, la capătul căreia se va instaura, e de aşteptat, o tăcere, o suspensie, o absenţă de care nimeni nu se va face (ori măcar simţi) vinovat. Declinul revistei a început după Revoluţie, iar acest fapt se datorează unor mutaţii evidente (tranziţie socială şi politică defavorabilă actului cultural, dezinteresul crescând faţă de un monument al dizidenţei, generaţii noi ale Literelor, ca şi schimbarea atmosferei universitare, în sensul atomizării şi al disoluţiei centrilor culturali catalizatori). Marta Petreu scria deja în 1990 un text, în Contrapunct, despre declinul revistei, urmat demiterii „triumvirilor” de către regimul anilor 80; în 1993, schimbarea generațiilor de redactori face vizibilă o criză implicită a revistei (de valoare și de legitimare), ceea ce va și cauza publicarea unui amplu grupaj despre Criza Echinoxului. De aceea, mă văd obligat să recunosc aici că, în măsura în care declinul Echinox-ului are motivaţii ceva mai largi ca acoperire istorică (şi nedeterminabile la nivel individual), directoratele Codoban, Borbély-Braga, respectiv Horea Poenar, au vină şi scuze egale. Ceea ce nu justifică, fireşte, lipsa de proiect (atât ca viziune culturală, cât şi ca proiect concret de susţinere culturală şi financiară, de orientare şi reconstrucţie a schemei editoriale, de regândire a sistemului şi listei de colaborări şi de relaţii cu alte publicaţii, de propunere a unor dezbateri serioase, necesare, percutante, de selectare şi formare continuă a redacţiilor, de atentă proiectare a marketingului şi vizibilităţii naţionale ale revistei). Nu ştiu dacă directoratul ’92-2000 a avut un astfel de program (care există cu certitudine în Caietele Echinox, pe care le coordonează acum directorii din acei ani ai revistei), dar ştiu că acela al perioadei de după 2000, al directoratului Poenar, e programatic inexistent.

O altă cauză a declinului revistei o consider a fi progresiva acaparare a acesteia de către studenţi ai secţiei de literatură universală şi comparată (şi, prin intermediul mimetismului obedient al unora dintre ei, chiar de către profesori ai acestei secţii, interesați nu de proiecte culturale sau modele intelectuale, cât de satisfacerea unor orgolii personale și a unor umori altminteri exhibate fără reticență în timpul cursurilor ori al examenelor); neînţelese sau eronat înţelese de către majoritatea studenţilor, studiile culturale sau de gen sunt asimilate fugitiv, fragmentar şi neproductiv; preluate mecanic, neaprofundate şi confundate, conceptele unei psihocritici cu origine în psihanaliză sunt infertil, chiar defectuos utilizate şi vehiculate; nesistematizate şi deprinse aleatoriu, conceptele şi tehnicile comparatismului (indiferent dacă de model german ori francez) sunt inoperabile, când necunoscute de-a binelea, pentru tineri viitori comparatişti; fără o propedeutică profesionistă şi fără exerciţii de aplicare, studiile imaginarului (politic, cultural, religios etc.) rămân accesibile doar celor, puţini, care înţeleg foarte bine informaţia prezentată (intuind completările acolo unde rămân goluri) şi care aprofundează prin lecturi metodele şi terminologia domeniului; în sfârşit, parcursă în grabă (datorită unei bibliografii nesăbuite) şi rămasă, cel mai adesea, la stadiul rememorărilor narative sau al etichetărilor critice, literatura universală rămâne asumată fragmentar (fapt firesc până la un punct) şi prea puţin teoretic, de către studenţi (aşa se face că tragedia e studiată fără a fi studiat tragicul, că Shakespeare e studiat fără a fi studiate engleza sau o istorie internă a dramaturgiei medievale şi baroce, că poezia universală e studiată fără o introducere în formele şi strategiile liricii, doar superficial tratate în cursuri de aşa-zisă poetică). Totuşi, studenţii care trec prin cursurile, seminariile şi examenele unor astfel de obiecte predate, au senzaţia şi convingerea că pot vorbi oricând şi despre orice, preferând să se autoiluzioneze şi să marşeze festivist – cu un orgoliu de neatins când e vorba şi de o poziţie de echinoxist – prin Literele clujene. E simptomatic faptul că, de curând, unul dintre redactori, întrebându-se ce va iei din Facultatea clujeană de Litere, răspunde: „Știu! Echinoxist!” Aceştia sunt cei despre care vorbea undeva Bloom: „Nu e totuşi imposibil de bănuit de ce studenţii de la filologie au devenit analişti politici amatori, sociologi neinformaţi, antropologi incompetenţi, filosofi mediocri şi istorici ai culturii cu orice preţ.” Riscul pe care îl aduce cu sine o secţie de literatură universală şi comparată (funcţionabilă, dezirabilă, dar nu în întregime profesionistă şi poate diletantă peste măsura permisă) este tocmai acesta al autosuficienţei pe care imaturul student ori absolvent nu o poate cenzura, nu vrea să o justifice prin studiu continuu, nu ştie să o reprime. Departe de mine gândul de a polemiza cu o catedră universitară sau de a ataca profesori competenţi clujeni (de care, precum domnii Borbély sau Braga, cine se poate îndoi?); dar cred că această criză a Echinox-ului e expresia (sau una dintre expresiile) unei crize generale, a calităţii studiului literar, a competenţelor şi performanţelor îndoielnice ale unora dintre dascălii universitari, a fragilelor competenţe transferate, asumate şi dezvoltate de către majoritatea masei studenţeşti. Încurajaţi până recent de indiferenţa lui Horea Poenar (de la care au învăţat prea puţin, după cum ar fi putut, teorie literară, dar mai ales un sarcasm şi un ludic pe care nu au ştiut să le controleze), tinerii studenţi echinoxişti sunt acum purtaţi prin creative writing-uri ca prin academiile de odinioară ale unei Italii de cenaculum, încurajaţi şi prea puţin trimişi în bibliotecă de către profesori care au nevoie de o companie adolescentină prin localurile clujene (când nu e vorba de propria lor locuinţă), sau de un cerc de ucenici gata la a-i declara pe blogurile personale maeştri şi gata la a le asigura sentimentul (infantil, în substanţa lui) de lideri de şcoală ori de gândire.

Astfel contextualizate lucrurile, e de înţeles de ce Echinox nu mai este un centru cultural sau o referinţă, pe topografia culturală română. Personal, însă, consider că s-ar impune, din partea foştilor directori ai revistei şi ai grupării, dintre ’68 şi 2000, o implicare fermă şi o discernere a situaţiei: alegerea unui nou director pe baza unui proiect managerial solid, regândirea modului de finanţare şi, fireşte, girarea unei redacţii (care nu trebuie să-i excludă pe actualii semnatari!) care să prezinte, nominal, proiecte personale de rubrici şi propuneri de colaborări, anchete, dosare, dialoguri. Până atunci, impovizaţia şi pripa vor jigni un renume ce nu le aparţine doar celor care sunt azi membri ai Redacţiei. Altminteri, s-ar putea cineva întreba de ce se poartă o dezbatere – precum ancheta de faţă – în jurul unei reviste pe care o priveşte, numai pe ea!, modul în care îşi gestionează calitatea, conţinutul, apariţia. Răspunsul, însă, demonstrează tocmai faptul că Echinox nu este doar o revistă, ci patrimoniul de drept al celor care l-au zidit şi – hélas! – patrimoniul de fapt al celor care nu ştiu ce să facă acum cu el.

.

Bibliografie:

http://www.observatorcultural.ro/Echinox-40*articleID_21010-articles_details.html

31 Comments

  • Melancord

    d-le Bambulea, noul director al Echinoxului este Rares, nu Vlad Moldovan… in rest, probleme personale: pe cand urmatorul articol despre frustrarea d-voastra de-a nu fi fost cooptat in Echinox?

    un proaspat exinoxist

  • Luigi Bambulea

    /@Melancord, va multumesc pt. comentariu. L-am aprobat de indata ce l-am zarit. Veti scuza, sper, intarzierea./ Aveti intocmai aceeasi problema ca echinoxistii comentati de mine in cele doua materiale. Nu puneti in discutie afirmatiile textelor, ci autorul lor. Mai mult, observ, imprumutati “jargonul” fals respectuos, atat de intalnit in Litere, care, sub persoana a II-a plural si apelativul “domnule”, nu ascunde decat dispret ori, in orice caz, malitie sau mefienta. Sunt curios in ce va priveste, ca “proaspat” echinoxist, de doua lucruri. a) Mai intai, cine v-a informat ca nu am fost cooptat in Echinox… Este ceva fals. In 2006, inainte, deci, ca promotia comentata de mine sa fi trecut inca Bacalaureatul, participam la sedintele Echinox (tin foarte bine minte pregatirea numarului despre douamiisti, in foisorul din curtea din spate a Literelor), ba chiar am publicat, cred ca in martie 2007, un text, care deschidea o rubrica de comentariu a presei culturale. Horea Poenar va poate confirma faptul ca am decis iesirea mea din Echinox intr-o plimbare, cu dansul, de trei ore, in parcul central din Cluj, in august 2007, dupa ce i-am prezentat exact obiectiile pe care, 2 ani mai tarziu, aveam sa le notez in textul publicat in VERSO si in textul acesta, comentat acum, nemaipublicat in VATRA. Mircea Vasilescu a recenzat un numar al Echinox din 2007, numindu-ma si pe mine, in acel text din Dilema, printre redactori. De ce? Din simplul motiv ca m-a gasit in revista. Marius Lobontiu, pe atunci redactor-sef, Andrei Dobos sau Valentin Derevlean va pot confirma prezenta mea – e drept, sporadica, dar din proprie decizie! – in Echinox. In sfarsit, eu sunt redactor sef adjunct la publicatia culturala a Universitatii, VERSO. Cum puteti crede ca am vreo refulare legata de faptul ca nu sunt in Echinox, de vreme ce Echinoxul e semi-falimentar, iar VERSO e considerata una dintre primele 3-4 publicatii culturale actuale ale Romaniei (nu neg, poate si datorita disparitiei Ideilor in Dialog sau Cuvantului)? E naiv sa credeti asta. Va rog sa mai aveti in vedere si faptul ca analizele mele nu contesta global tot ceea ce au facut ultimele promotii echinoxiste. Cititi “Despre Echinox (1)” si veti vedea ca apreciez unele initiative, ca observ demersurile laudabile – din pacate izolate – si ca exclud din discutie numele a doi redactori, pe care ii apreciez si ii citesc cu interes. Dar evaluarea generala regreta ca redactiile din timpul directoratului Poenar au anonimizat efectiv revista. Eu nu am, prin urmare, o problema cu Echinox-ul, ci cu neputincioasele si, culmea, galagios-orgolioasele redactii ale ultimului deceniu. Si nu imi puteti imputa ca evaluez un camp de care sunt intrutotul strain. Cei trei ani petrecuti la VERSO (respectiv ceea ce am realizat, cat mi-a stat in putitna, acolo) va pot demonstra ca am multe lucruri in comun cu ceea ce presupune gestiunea presei culturale. b) A doua nedumerire pe care o am in ce va priveste este de ce va ascundeti in spatele unui pseudonim. Cata barbatie… Iata ce ma desparte de obisnuintele – observ, instinctive – ale echinoxistilor. Ma intreb si de ce, de vreme ce abia ati sosit in Echinox (deci necuoscand personal, direct, lucrurile pe care le comentati) va implicati intr-o polemica ce, in mod natural, nu va apartine. NU e nimic de reprosat in faptul ca ati intervenit, sa nu ma intelegeti gresit. Dar am unele dubii legate de autodeclaratul statut de “proaspat echinoxist”. Primul segment al compusului dvs. pseudonim (Melan/Melanco) ma trimite cu gandul – niciodata nu am stat chiar rau cu memoria – la intentiile unui fost coleg de redactie, echinoxist, pe care mi le-a marturisit in trecat pe strada, prin 2008, de a-si semna textele nu cu numele propriu, ci sub pseudonimul “Melanco”. Daca voi corobora aceasta amintire cu o alta, intamplatoare, venita prin intermediul colegilor sai de camin din anul I, care, sub proasta inspiratie si proasta crestere, i-au citit cateva pagini de jurnal, unde au gasit randuri acide scrise la adresa mea, cred ca nu imi va fi greu sa va identific. Dar la fel de posibil e sa ma insel. Imi cer, deci, scuze dinainte. Va invit, insa, fara vreun fel de resentiment – nici din partea mea, nici a dvs. – sa lasam deoparte metadiscursul si sa dezbatem frontal textele. Va voi raspunde tuturor posibilelor intrebari sau obiectii. Deocamdata nu ati ridicat nicio problema. Mi-ati reprosat personal niste refulari. Dar aceasta nu e polemica intelectuala. Astept, asadar, substanta. Cele bune!

  • Luigi Bambulea

    PS: Observ, tarziu, ca nu v-ati semnat “(proaspat) echinoxist”, ci “exinoxist”, folosind un decalc din textul meu (care, la randul lui, face trimitere la un episod concret, pe care nu il povestesc aici). Deci sunteti recent iesit din redactia pe care eu o criticam… Prin urmare, deductiile facute mai sus (cu toate ca ma inselam privitor la faptul ca nu v-ar privi in mod direct polemica), sunt cat se poate de corecte. Dat fiind faptul ca, pe a dvs. pagina de faceboock – pe care o verific, dand curs banuielii din comentariul de mai sus -, gasesc, indicat ca website, http://melancord.wordpress.com/, pot spune: Bun gasit, prin urmare, Laurentiu Malomfalean… Nu ma supara absolut deloc interventia ta, ma deranjeaza doar lipsa de fermitate, lipsa de barbatie. Sa fim totusi noi insine, nu sa ne ascundem, las, in spatele unui pseudonim facil. Sunt simptomatice 2 afirmatii din autodescrierea de prezentare, pe care o ai pe blogul personal, draga Laurentiu: a) “Detestă femeile prefăcute”, spui acolo. Te intreb: dar cu barbatii prefacuti nu ai nimic? b) “Un las”, te autodescrii acolo, dar facand din acest defect, printr-o inversiune ludica, o calitate. Eu nu as opera acea inversiune, nu as scuza-o printr-o pretinsa genialitate poetica. Poetii, cei adevarati, de fapt, sunt oameni onesti, totusi… Si cand te gandesti ca, in textul despre Echinox, publicat in VERSO, aici postat ca “Despre Echinox (1)”, te numaram printre cei pe care ii exceptez, alaturi de Olga Stefan si Robert Moscaliuc, din seria de superficiali si ignoranti ai redactiei trecute a revistei Literelor clujene… Nu imi retrag evaluarea, nici vorba. In schimb, marturisesc ca am o oarecare dezamagire, uman vorbind…

  • Bogdan Odagescu

    uman vorbind, vezi-ti de ale tale, luigi.

    si tot uman vorbind, pe persoana fizica, Vlad Moldovan nu este director Echinox, poate de-asta nu ti-a raspuns la ancheta in calitate de director Echinox. ai putea macar sa ai bunul simt sa editezi textul si sa scrii Rares Moldovan.

    nu mai amesteca publicul cu privatul si imparte apele. ce are jurnalul lui Laurentiu Malomfalean si cititul lui pe furis de catre mai stiu eu cine cu soarta unei reviste literare? ce legatura are cu cine ies profesorii de la catedra de comparata la suc cu editarea unei reviste, luigi? ce legatura are faptul ca un student isi considera profesoara mmaestru cu orice altceva decat cu propriile lui atitudini estetice sau critice? ce legatura are faptul ca eu folosesc cuvantul `misto` intr-un editorial cu harold bloom? (intre noi fie vorba, exista si alti teoreticieni critici sau filosofi, stii si tu asta, nu trebuie sa il citezi pe bloom la tot pasul) imparte-le, luigi. unele pentru jurnal, ca oricum postezi bucati din el pe site, altele pentru presa. din cate stiu eu, in absolut niciun raspuns pe care l-ai primit din partea membrilor ultimelor redactii echinox, atunci cand s-au obosit sa-ti raspunda in mod public, nu a fost folosit vreun argument de ordin personal. stii de ce? pentru ca nu-i frumos, pentru ca nu se face, pentru ca tine de metodele unor oameni fara coloana vertebrala.

    spune-mi care sunt acele probleme secundare sau total neimportante ale culturii cu care se ocupa echinoxul? te referi la dosarele legate de bloguri sau reviste culturale on-line? la dosarul care trateaza autorii romani contemporani tradusi in strainatate? la masa rotunda cu caius dobrescu? la dosarul despre noua cinematografie romaneasca? la cel despre provincialism? cultura-n sus, cultura-n jos, cultura sa ne umple gura cu vorbe de duh.

    si te mai intreb ceva. de unde stii tu cat de semi-falimentar sau falimentar este echinoxul? ai acces la extrasele noastre de cont? ti-a soptit un greiere in ceas de psaltire intr-un varf de munte?

    pe de alta parte (si cea mai importanta parte, pana la urma), iar te bagi ca musca-n rahat. daca Echinox-ul e intr-adevar de rahat, cum tot o turui tu in continuu, cu problemele de distributie, de coerenta, de program, de impact, de atitudine, financiare sau de alt ordin, lasa-l sa-si cante pateticele triluri de lebada, pline de fronda infantila, cu tot cu falnicu-i renume al generatiilor pre-decembriste. chiar si asa, luigi, privind la cel mai pesimist si apocaliptic mod posibil, cinic pana in maduva oaselor, binevoitor sau rauvoitor, neutru sau implicat, realist sau fantezist, tu tot o musca ce se-nvarte in jurul acestui rahat ramai, luigi, o bazaitoare care nu isi gaseste ceva mai bun de facut, care vrea sa faca valuri si nu stie cum. te doare sufletul de mostenirea echinoxista, de cripta aceea dreptunghiulara de pe ultima pagina a revistei, luigi, de sirul acela de nume scrise cu alb pe negru, sonore, cvasi-sonore si anonime care au miscat apele culturii romane? de ce, luigi? de numarat printre ei nu te numeri. vrei, asemeni unui mare om de cultura si maestru voodoo, sa trezesti acea cripta la viata, ca ei sa faca echionxul ce-a fost odata? imi pare rau sa te dezamagesc, dar majoritatea traiesc in continuare si isi vad de vietile lor, de proiectele lor, de cartile lor. te intreb atunci in spatele carei calitati a tale, publice sau private, iti petreci atata timp gandind si scriind texte la adresa ultimelor promotii ale revistei? ce anume te impinge sa faci asta, luigi? data viitoare cand ma vezi, uita-te in ochii mei si raspunde-mi. de ce, luigi?

  • Melancord

    Luigi, nu trebuia sa ma obosesc a-ti comenta textul. a fost un puseu de moment pe care-l regret. uman vorbind, e absurda pornirea ta impotriva Echinoxului – si Bogdan ti-a dat suficiente argumente. cat priveste lipsa mea de barbatie, vezi bine ca m-ai gasit pe facebook si pe blog, nu m-am ascuns deloc, am vrut sa-ti testez tocmai memoria cu care te lauzi. nu duc nici eu lipsa de ea, te asigur… apoi, uman vorbind, iti multumesc pentru evaluarea descrierii de pe blog. si tot uman vorbind, acele persoane care mi-au citit jurnalul trebuie sa-ti fi fost amici… asa cum noi n-am reusit sa ramanem. vezi bine de ce.

  • Rares

    Inainte de toate, draga Luigi, poate ar trebui sa inveti sa formulezi intrebari pentru o ancheta. Doar lucrezi la o publicatie culturala de top, dupa cum te lauzi. N-am raspuns la ancheta pentru ca: 1. intrebarile erau aiurea, 2. nu m-au interesat indeajuns. Eu zic sa-ti vezi frumusel de revista matale si sa lasi oamenii in pace.

  • Luigi Bambulea

    Sincer, nu stiu ce sa va raspund – sau daca sa va raspund – si, mai exact, nu stiu cum sa o fac. Voi chiar nu observati ca, de fapt, continuati sa discutati despre mine, fara a critica extrase din textele mele? Am inteles parerile voastre despre persoana mea, le stiu de mai mult timp. Ce credeti, totusi, despre afirmatiile textelor? In cele din urma, sunteti prea galagiosi, va invit sa fim punctuali. Teza mea este aceea ca “Echinox” a fost o scoala de gandire in deceniile VIII-IX-X si ca, din 2000 incoace, a disparut treptat din scena culturala, din vina unor redactii stangace. Iata problema, lasati deoparte tot ce credeti despre mine si comentati aceasta ipoteza (care, cel putin dupa mine, se reduce la un truism). Celelalte sunt stilistica inconsistenta, forme mai mari decat continutul. Relevant mi se pare si faptul ca, pana acum, nu ati comentat vreun text de critica ori teorie de pe acest site (si ati fost foarte rar, aproape deloc, surprinsi prin presa culturala cu astfel de interventii punctuale, pertinente, incitante), dar, fiind vorba de mici interventii intr-o problema a actualitatii culturale, sunteti prezenti, miscati, va agitati, aveti de obiectat, interveniti… Ei, iata, aceasta febra a prezentului cultural, cu care ati contaminat “Echinox”-ul, e criticata de textele mele. Nu aveti dezbateri majore, nesupuse fluctuatiilor prezentului cultural, fiindca, imi dau seama, dincolo de acest prezent cultural, in trecut sau in viitor, vedeti foarte putin.

    @Melancord: a) Dar am spus deja explicit, nu am nimic cu “Echinox”, dimpotriva. Eu exprimam cateva aprecieri in 2 texte, dintre care doar unul publicat in 2009, iar acum reluat pe acest site si completat cu un altul, nepublicat vreodata. Nu e vreo pornire, nu e vreo obsesie, nici macar o pasiune nu este. Sunt niste pareri exprimate, in raport cu o institutie culturala, cum a fost candva “Echinox”-ul, care nu le apartine personal celor care au trecut prin redactii (mai ales in cele, minore, de dupa 2004). b) E adevarat ca te-am gasit pe internet, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca ai semnat cu un pseudonim. De ce trebuia sa fac detectivistica, pentru a gasi un comentator anonim? c) E aberant sa imi spui ca acei colegi ai tai de camera imi erau amici, nu am habar cine erau, eu am aflat totul inca din anul III, de la o colega comuna a noastra. Am continuat, insa, sa te intampin, cand ne vedeam, amical, din simplul motiv ca mi se parea firesc sa ai parerile tale despre mine, exprimate, intim, intr-un jurnal. Nu vad, prin urmare, de ce nu am mai ramas amici, dar inteleg, e vorba de fapt despre destinele noastre foarte diferite si, la fel, despre afilierile, respectiv convingerile culturale, nici ele similare.
    @Odagescu: a) Poate nu ai observat, e indreptat de aseara (e adevarat, la observatia lui Laurentiu) numele actualului director al “Echinox”. b) Cel care amesteca lucrurile nu sunt eu. Tocmai tu o faci, scriind un mesaj absolut grabit, patetic si cu o coerenta pe alocuri intrerupta. Tot ce il privea personal pe Laurentiu nu tinea direct de polemica mea cu “Echinox”-ul, ci facea parte din sumarul meu demers de deconspirare a unui semnatar anonim. Imi pare rau ca nu am putut face in asa fel incat deductiile de deconspirare sa nu se refere la o persoana, deci sa nu implice nimic din ceea ce tu numesti “privat” si care e de fapt, personal. La randul meu am subliniat ca gestul citirii clandestine a unor pagini de jurnal apartine unor prost crescuti, dar era vorba de o informatie care, coroborata cu altele, sustinea banuiala privind posibilul detinator al pseudonimului “Melancord”. Si nu m-am inselat, dpa cum se poate observa. b) In rest, nu pot raspunde sirului tau de intrebari, fiindca e formulat intr-o stilistica maladiva care, iata, pentru Laurentiu contine in sine argumente. Aici este, de fapt, problema ultimelor echipe echinoxiste. Confundati aceasta stilistica gonflabila cu pasiunea, asa cum, in spatele patetismului, voi vedeti a sta argumentul indubitabil. De fapt, dincolo de sinceritate nu se ascunde intotdeauna adevarul. Sunt convins ca mi-ai scris sincer totul, tu chiar crezi ceea ce ai afirmat. Dar in spatele pateticelor tale interogatii sta doar sentimentul tau sincer de detestare a persoanei mele. Unde sunt argumentele? Care sunt? In care chestiuni anume ma insel? Iata ce nu spui in comentariul tau. Eu astept decupaje din textele mele si, alaturi, contraagumentul. Cu subiect si predicat. Dar nu o vei face, spunand ca ai altele, mai importante ori mai putin irelevante, de facut. c) Nu inteleg, care sunt raspunsurile publice primite de mine din partea echinoxistilor, atunci cand, dupa cum spui, s-au sinchisit sa imi raspunda. De fapt, la ce erau chemati sa imi raspunda, fiindca, in ce priveste “Echinox”-ul, am publicat un singur text, in “Verso”, care nu era polemic, ci apologetic. Acel text sustinea pozitia d.lui Borbely in polemica sa cu Horea Poenar, implicandu-i deci pe echinoxisti doar ca argumente in sustinerea profesorului Borbely si contraargumente impotriva pozitiei pretentioase (si false, am demonstrat acolo) a profesorului Poenar. Iar daca, intr-adevar, echinoxsitii mi-au raspuns public, indica te rog locul exact in care au facut-o. A scris domnisoara Mitricioaei despre mine, intr-un numar al revistei Literelor, incercand sa critice un text al meu despre Bloom: tot ce spunea in critica sa era ca am gresit numele traducatoarei in romana a volumului si ca am folosit ilicit complementul intern, in textul meu. Cata profunzime! d) De ce spui ca il citez doar pe Bloom? Nu ai citit atent nici unul dintre textele mele teoretice, sau macar cele, doua, in care insistam asupra faptului ca Bloom este un teoreician vag al canonului. Chiar si pe site am publicat un text in care polemizez cu gestul criticului american de a-l plasa pe Shakespeare in centrul canonului. Iar tu imi imputi citarea sa de-o maniera ce ar lasa sa se inteleaga ca nu cunosc si nu admir alt teoretician literar inafara lui Bloom. Doamne… Nu te-am vazut scriind despre Marino (in vreunul dintre dosarele, cinci sau sase, publicate despre el), despre Nemoianu (in dosarul din “Vatra”) sau despre alti teoreticieni, straini ori romani, cum am facut eu. Ce fond are, deci, acuza ta?… e) Imi spui ca nici unul dintre cei care mi-au raspuns, din echipa “Echinox” (repet: care? unde?) nu au formulat polemici personale, ci, lasi tu sa se inteleaga, perfect obiective. De ce? Fiindca, adaugi tu: “nu-i frumos, …nu se face, pentru ca tine de metodele unor oameni fara coloana vertebrala.” Iata, draga Bogdan, un extras din comentariul tau, care continua: “tu tot o musca ce se-nvarte in jurul acestui rahat ramai, luigi, o bazaitoare care nu isi gaseste ceva mai bun de facut, care vrea sa faca valuri si nu stie cum. te doare sufletul de mostenirea echinoxista, de cripta aceea dreptunghiulara de pe ultima pagina a revistei, luigi…” Iar daca e vorba de raportarea echinoxistilor – carora nu le-am atribuit adjective private niciodata (sau daca am facut-o, citeaza-le!), ti-l pot invoca si pe Marius Conkan, care vorbea, pe un site, de prezenta mea “imputzita”, la lansarea unei carti, careia i-am dedicat un dosar in “Verso”. Cam in acest ton – obositor, crede-ma, dar: impartial! impersonal! obiectiv!, dupa cum pretinzi tu – s-au desfasurat, draga Bogdan, cam toate disputele mele (private! nici una nu a fost publica!) cu cei care ati format ultima promotie echinoxista… Iar tu faci apologia verticalitatii. f) Continui sa ma uimesti. Dupa ce am demonstrat, in raspunsul dat lui Laurentiu, faptul ca e aberanta acuza ca am refulari fiindca nu am fost nicicand in “Echinox”, de vreme ce am fost, fireste, acolo, inaintea voastra, tu formulezi un nou argument, construit dupa masura propriului chip si a propriei tale asemanari. (A-propos: inca elev de liceu, tu insuti l-ai intalnit prima oara pe Horea Poenar, director al “Echinox” pe atunci, intr-un proiect cultural, de la Nicula, unde eu insumi, student promitator, cooptat de dansul in echipa sa, l-am convins sa vina. Era in 2007.). Imi spui ca refularea mea provine din faptul ca nu voi figura in caseta neagra de la finele revistei, unde sunt trecuti toti cei care au facut parte din redactiile revistei. Cum poti fi asa naiv sa crezi ca imi doresc sa inchei, cu numele meu, intr-o maniera nefericita, o traditie, cand eu lupt pentru a intemeia una, la “Verso”, iar semnele cele mai obiective imi arata ca nu sunt departe de asa ceva? O spui chiar tu insuti, jumatate dintre numele care figureaza in acel catalog de onoare al “Echinox” sunt absolut anonime. De ce as dori sa figurez acolo, cand eu voi figura in caseta “Verso”, care, chiar daca nu va reuni persoane cu activitate subintinsa pe parcursul a 4 decenii, va reuni nume cu relevanta – nu doar in campul literar? E aproape haioasa ipoteza ta, dar ea spune ceva despre felul in care chiar tu gandesti. Spuneam ca ai confectionat acest argument dupa propria masura, caci tu esti cel care relatai intr-un text din “Echinox” ca, inrebandu-te ce anume vei iesi din Facultatea de Litere din Cluj, iti poti raspunde simplu: “Echinoxist!” In “Despre Echinox (1)” am comentat aceata afirmatie. Cine, deci, mai constient sau mai inconstient, se leaga de numele “Echinox”-ului si viseaza sa faca parte din traditia lui? Eu?… g) Expresia “revista falimentara”, nu mai are rost sa insist, nu se referea la conturile si soldurie publicatiei (desi nici financiar, obiectiv vobrind, statistic, contabil, lucrurile nu stau altfel decat in termenii falimentului). Eu ma refeream la un derapaj ce nu se mai termina, al unei publicatii ce a facut scoala, dar care azi este sub cota de piata a trecutului. De fapt, raportul dintre investitie, asteptari si rezultate e invers proportional in cazul vostru. Fiindca investiti orgolii si asteptati vizibilitate, nu aveti decat rezultate si izbanzi minore. Or acest raport invers proportional exprima o stare de faliment. Metonimic vorbind, Bogdan… h) De ce ma intrebi pentru ce imi pierd “atata timp” scriind despre “Echinox”? Am scris in 2 ore “Despre Echinox (1)”, in februarie 2009, publicat atunci in “Verso”, si am scris intr-o ora “Despre Echinox (2)”, nemaipublicat, pentru “Vatra”. Mi-au mai luat vreo doua ore, in total, raspunsurile oferite voua. In doi ani am cheltuit patru ore pentru analiza “Echinox”-ului actual si tu ma condamni ca exagerez… i) In ce priveste majoratul cultural si problemele culturale esentiale, se pare ca esti incorijibil. Compara temele dosarelor din “Verso” (dar nu numai, eventual si din alte publicatii decente), despre Marino, despre Sirbu, despre Resentiment, despre ICR, despre Steinhardt, despre Intrupare (sau temele textelor mele: despre Eminescu, despre mit, despre canon, despre Maxim Marturisitorul), cu temele alese de voi, pe care le sustii (despre bloguri, despre targurile de carte, despre traduceri sau traducatori, despre cinema). Sa fim seriosi. Si mai ales sinceri. Ca sa nu mai spun nimic despre faptul ca tu inca nu ai inteles ce nu e in regula in faptul de a deschide un argument al unui dosar echinoxist cu tiganestile cuvinte “Ce misto!”. E usor, in acest registru, sa-ti razi de marea cultura, fireste, sau sa o condamni drept vetusta ori demna doar de “vorbe de duh” (si ma mira ca mie, caruia Rares imi reprosa academismul formularilor, tu imi imputi acest patetism sau aceasta emfaza a “vorbelor de duh”, pe care nimeni nu mi le-a sesizat vreodata in texte). j) Fara nicio problema, vom discuta si personal despre aceste lucruri. Dar de ce trebuie sa fii asa finalist, abisal, eshatologic? Crezi ca daca va trebui sa te privesc in ochi imi va cadea o pretinsa falsitate de pe fata si voi ramane, rusinat, in nuditatea mea morala detestabila?… Fireste ca vom vorbi barbateste, desi cred ca va trebui sa luam o cafea. Eu par a furniza o groaza de argumente, tu califici si adjectivizezi, interoghezi si declami fara sens sau coerenta. Nu neg ca poate fi suparator tonul meu, dar pe langa deranjanta mea stilistica, mult mai ignobila este inconsistenta raspunsurilor voastre, lipsa oricarei critici a argumentelor.
    @Rares: Regret ca nu te-ai exprimat atat de sincer si in e-mailul tau, de raspuns, pe care mi l-ai trimis. Prieteneste, imi spuneai acolo ca intrebarile mele, din ancheta cu pricina, suna a probleme formulate pentru examen, iar nu a probleme ridicate intr-o ancheta de presa. Raspunznandu-ti, mi-am asumat posibilul stil neglijent ori inadecvat (desi natural si la indemana mie). Dar e curios faptul ca, de-a lungul a trei ani, Virgil Nemoianu, Norman Manea, Magda Carneci, Horea Roman Patapievici, Teodor Baconski, Nichita Danilov, Basarab Nicolescu, Dinu Flamand, Moshe Idel sau altii au raspuns fara probleme unor intrebari ale mele nu mai facile decat cele incriminate de tine, fara ifosele pe care le contine comentariul tau. In ce priveste chiar ancheta cu pricina, curios e si faptul ca de la Carmen Musat la Adriana Babeti, Marta Petreu sau Tudorel Urian a raspuns toata lumea, negasind irelevante, aulice ori stangace intrebarile mele, ci foarte pertinente, dupa cum vei putea vedea la momentul publicarii, curand, a dosarului. Si tatal tau a raspuns intrebarilor, din partea “Familia”. Iar in acest context, tu imparti pijamale, trimiti la culcare, insa nu ai argumente si nu prezinti macar un program de lucru ca nou director al “Echinox”, chemat intr-o situatie de avarie – gest ce nu mi se pare catusi de putin nepotrivit – acela al unei justificari publice a propriei viziuni, de vreme ce “Echinox” e finantata, totusi, din alti bani decat cei, privati, ai tai. Ca ai o conceptie de rentier, deja (complex gerontocratic prematur, asemeni altora din “Echinox”), e evident. Ma trimiti pe mine la revista mea (“revista matale”, cum, caragialesc, te exprimi) si ma intrebi ce am cu oamenii, de parca e ceva din “Verso” in mod privat al meu sau e ceva din “Echinox” in mod privat al tau. Lucrurile stau altfel, dar, cum si asa regret ca am ratat o amicitie (esti pana la urma traducatorul unei carti pe care – printre atat de putinii dintre criticii si teoreticienii romani de azi – am comentat-o), prefer sa nu comentez in plus. Succes insa in gestiunea ce ti-o cere noua pozitie!

    Prieteni, va propun sa incheiem aici polemica noastra, ce s-a dovedit a fi si de aceasta data infertila. E regretabil, dar se pare ca “de-a surda vorbesc cei ce-au fost, cu cei ce n-au fost in imponderabilitate”. E raspunsul literal al lui Steinhardt – reprodus intr-un text in chestiune, postat pe site -, adresat prietenului sau indepartat, Victor Neumann. Pentru moment, e suficient atat. Scuzati lungimea raspunsului. Cele bune!

  • Rares

    Luigi, acum e tarziu. Maine, daca vrei, am sa iau intrebarile tale si am sa-ti spun de ce sunt aiurea (dincolo de tonul tau, care, da-mi voie sa cred, nu e natural ci vine dintr-o aroganta dobandita care, mie cel putin, mi se pare neplacuta). Nu ma intereseaza cine a raspuns, intrebarile mi s-au parut boante, mult prea largi si nehotarate asupra a ceea ce doreau sa intrebe, si cu o osatura care mi se pare grandilocventa si fara rost (chemarea presei culturale, etc.)
    In alta ordine de idei, pe mine nu m-a interesat niciodata ce faceti voi la Verso, ce proiect aveti, ce fonduri aveti, cu cine aveti afinitati, si asa mai departe. Nu e treaba mea. Tu insa te simti chemat sa tragi semnale de alarma, si nu doar in privinta Echinoxului. Eu ti-as spune s-o iei mai calm, Luigi, ca nu moare cultura romana si universala fara semnalele tale de alarma. Mi-ai trimis (tarziu si doar ca reminder, n-am primit primul mesaj cu intrebarile din timp, dar n-are importanta)o invitatie la o ancheta. N-am binevoit sa raspund. Pace buna, totul putea sau trebuia sa se incheie aici. Tu in schimbi faci o aluzie urata din aceasta lipsa de raspuns, o faci simptomatica pentru ceea ce iti inchipui tu ca e o traditie in declin. E un gest destul de primitiv si resentimentar. Nu ma cunosti – departe de-a exista macar inceptul unei sanse de prietenie, Luigi, sa nu crezi ca mesajele dulceag-flatante ma impresioneaza – dar iti permiti sa judeci, si sa insulti (mentalitate de rentier, etc).

  • Luigi Bambulea

    Nu mai pierde timpul, Rares… Lasa. Mailul meu continea, intr-adevar, o fraza finala, referitoare la faptul ca o studenta a ta ne asemana atunci cand imi lasam parul mai lung. Ce putea fi flatant in acest sens, sau altfel decat prietenesc? Regret aceasta prosteasca incercare a mea de apropiere. Esti malitios. De fapt, sunteti… Iar eu nu am facut o aluzie urata, am ridicat doar o intrebare, in finalul unui argument redactat in caractere minuscule. Tu nu ai trecut pe la “Verso”, eu am trecut pe la “Echinox”. Iata interesul meu pentru voi, dezinteresul tau pentru noi. Apoi, tu crezi ca problema chemarii sau sensului presei culturale e una pretioasa, exprimata intr-o intrebare boanta. Pentru mine, presa are intr-adevar o misiune, neexistant nici intamplator, nici in vid, nici fara efecte. Dar avem, si aici, viziuni diferite. Ele fac diferenta si dintre “Echinox”-ul de azi si “Verso”-ul de azi. In sfarsit… Ganduri de bine, lumineaza-ne Domnul pe toti, ca numai de schisme suntem buni.

  • bogdan odagescu

    termina cu obsesiile tale de iesit la cafea cu toata lumea.

    din cate stiu eu, tu esti primul care m-a jignit in mod public, in articolul publicat in verso, in care ai avut o atitudine cel putin condescendenta, ca sa folosesc un eufemism pe care nu-l meriti, o atitudine nu prea sustinuta pentru ca apelativele pe care le-ai folosit tu la adresa unor membri sau fosti membri ai redactiei echinox sunt rautacioase si atat.
    da, vorbesc de obsesiile tale, deoarece principalele doua texte pe care le ai postate pe blogul tau, cele cu vizibilitatea cea mai mare, primele doua si folosind cel mai mare font sunt cele in care te iei de noi.
    si nu mai compara atat de mult echinxul cu verso, ca nu rezolvi nimic. vezi-ti de revista la care lucrezi, noi ne vedem de a noastra. pana la urma, tintim in locuri total diferite. daca nu ne prindem care-i faza cu cultura, lasa-ne sa ne luminam singuri, poate la un moment dat intelegem si noi de capul nostru.
    si comentariul meu de mai sus ti se pare patetic pentru ca nu ai simtul umorului. and the joke is on you.
    ai o retorica de pedagog in etate si nu stiu de unde ai luat-o. nu mai da lectii tuturor, ca inca nu esti in pozitia sa faci asta. daca e pana acolo, cam nicio persoana care are o farama de bun simt nu face astfel de pledoarii. ocupa-te tu de Cultura si lasa-ne noua ceea ce tu consideri ca sunt firmituri. exista o parte perisabila a jurnalismului cultural, cum exista in oricare alta forma de jurnalism. repet, e o chestiune de OPTIUNE.
    arunci cu noroi, asta ma deranjeaza si nimic altceva. asa ca nu te mira daca unii reactioneaza impulsiv, desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, lucrul asta chiar te bucura :)

    faptul ca cineva se ocupa de alte aspecte decat de marea Cultura nu este o problema de tinuta. vezi, asta nu vrei sa intelegi. stii de ce spun eu lucruri de genul “cultura e misto” (sporadic, ce-i drept, se poate s-o fi spus o data sau de doua ori, dar tu te incapatanezi s-o tii pe a ta, ignorand orice altceva)? pentru ca pe langa alte cateva milioane de lucruri care pot fi spuse despre cultura, si asta poate fi spus. cultura e misto. nu e? ti se pare ca asta exclude faptul ca biblia, shakespeare sau eminescu pot insemna ceva la alt nivel decat acesta? “cultura e misto” nu e o propozitie care doreste dislocarea canonului sau aruncarea la gunoi a marii culturi, asa ca poti dormi linistit. nu e o miscare subversiva de terorism cultural. asa de mult te deranjeaza cuvantul cu pricina?

    cultura e misto. poate sa fie si cool. marfa. beton. sofocle mi se pare mega-tare. steinhardt e fain, chiar e. bloom e nasol pe alocuri. imi plac cartile, pe bune.

    nu mai decupa atat. e deja obositor. hai s-o lasam moarta, ca avem altele de facut, ce zici?

  • Luigi Bambulea

    @Odagescu: Esti imposibil, mai. a) Nu te invitam la cafea, sugeram ca nu e suficient sa ne privim in ochi, pentru a rezolva problema. Ar fi, totusi, multe de discutat. Iar la un nivel mai uman, dupa cum nu ai observat, era si o timida perspectiva de concesie. Stiu ca nu aveti nevoie de ea. Rezist si eu foarte bine fara sa o concretizez. Dar polemicile purtate de mine, intelectual vorbind, desi permit concesii reflexive minime, lasa totusi loc pentru concesii umane intotdeauna necesare. b) In “Verso” nu te-am jignit. Decupeaza citatul meu jignitor. Si pune-l alaturi de extrasul redat de mine – din interventia ta – la mesajul lung de mai sus, la punctul e) (unde spui: “tu tot o musca ce se-nvarte in jurul acestui rahat ramai, luigi, o bazaitoare care nu isi gaseste ceva mai bun de facut.”. Iar apoi te pretinzi jignit de o evaluare neafectata subiectiv.). Am facut o evaluare care – ce pot eu face? – ti-e defavorabila. Dar tu ai facut-o, de fapt, posibila. c) Nu e nicio obsesie. Ce tot vorbesti? Nu sunt texte publicate cu fonturi mai mari, sunt fonturi egale pentru toate textele de pe site. Cele doua texte nu sunt cele mai importante, dimpotriva, le-am izolat in rubrica “Polemici”, evident inferioara celorlalte rubrici. Aceste doua texte nu stau in capul site-ului decat fiindca sunt cele mai recent postate, ceea ce poti vedea consultand data lor. Nu e vorba de postarea lor cu prioritate. d) E adevarat, poti vorbi despre cultura folosind “beton”, “cool”, “tare”, “misto”, “marfa”, “nasol” si alte astfel de formule ale unui lexic subcultural ori definitiv marginal. Ce contestam eu prin acestea era nu dreptul tau de a le folosi, ci statutul tau pretins – de Horea Poenar – de critic literar. Acesta e contextul exact in care citam vomismentele tale. Aceste adjectivizari nu spun nimic despre autorul sau textul carora le aplici, spun ceva doar despre senzatia, impresia sau trairea ta spontane in raport cu acestea, fiind, altfel zis, expresii i-mediate (reflexiv, intelectiv, teoretic) ale unui impresionism ieftin. Aveti, desigur, dreptul vostru la cultura minora, sau la un tip de cultura descentralizata ori, sa zicem mai atenuat, rebela. Ma mir, insa, ca tu ai inteles pana acum ca pe mine ma deranjeaza manifestarea acestor insistente pozitii minor-culturale. Fiecare face ceea ce poate. Eu contestam doar galagioasa si pretentioasa exercitare a acestui drept la tipuri facile de cultura. Si, comparand cu “Echinox”-ul deceniilor trecute, care opta constant si explicit pentru un alt tip, major, de cultura, am dedus, cat se poate de evident, concluzia ca acest minorat cultural imperativ al vostru, imberb in felul lui, a adus “Echinox”-ul ultimilor ani acolo unde este. e) Sugerezi, cu lehamite, sa inchidem polemica. Te rog citeste finalul ultimelor doua mesaje postate de mine, inaintea acestuia. f) Gresesc, continuand sa sustin ca, in cele din urma, comentariile voastre continua sa formuleze orbeste pareri despre mine, neraspunzand nici unuia dintre argumentele formulate in mesajele de mai sus? Pretindeti polemica, dar uite, faceti doar scandal. La revedere.

  • Marius Conkan

    Domnule Luigi Bambulea,

    Am citit discursul dvs de morgă și mi-am dat seama că a fost inutil să folosiți atâtea false argumente, când țintele eram de fapt eu și Ruxandra Cesereanu. Întrucât, dacă sesizați, discursul acestui text e în așa fel susținut încât frișca de pe tortul dvs o constituie tocmai faptul că eu am numit-o pe blogul personal maestră pe Ruxandra Cesereanu și că anumiți profesori ies la suc cu studenții lor. Mă întreb atunci: oare sunteți frustrat fiindcă dvs nu vi s-a oferit niciun pai? Dacă sunteți frustrat, atunci mai rugați-o pe Mara Bălan și pe amicile ei să mă portretizeze în fel și chip. Sau poate o rugați pe Dora să scrie o carte despre Echinox (să nu-și facă probleme, există la edituri corectori pentru dificultățile ei gramaticale). Ceea ce vreau să spun sunt următoarele lucruri: cultura din care dvs faceți parte nu se pretează cu a noastră cultură, fiindcă noi trăim în prezent, iar dvs, prin sfătoșenia seculară, sunteți de prisos. Poate faceți cumva și vă combinați cu Darie Ducan, în triluriluirea patriei. Sau poate vă străduiți și scobiți ceva literatură, că doar nu tăiem degeaba copaci. Concluzie: nu știu ce proiecții aveți dvs, dar îmi pare rău să vă informez că mulți dintre echinoxiștii foști sau actuali au viziune și scriu bine. În schimb, dvs aveți retorica pusă la punct, dar viziunea vă leviteayă deasupra cerebelului.

    Marius Conkan

  • Luigi Bambulea

    @Marius Conkan: Nu era nimic subtil in referintele la ceea ce eu gasesc nepotrivit in Catedra de Comparata. Parerile mi le-am exprimat inclusiv cand eram student acolo. Dar nu numai doamna Cesereanu isi petrece timpul cu studentii, sunt si alti profesori care o fac – si e ceva de multe ori necesar sau important. Problema era alta, cea semnalata de mine, si anume orgoliul (nefondat intelectual) care le e suscitat unor studenti evident infantili – in ce scriu si in cum se manifesta – (al caror eu le depaseste responsabilitatea unei prietenii mature) prin aceste iesiri neconventionale. (Observ ca fiecare decupati din textele mele ceea ce va doare si reduceti afirmatiile mele in asa fel incat sa fie si decontextualizate, si irelevante.) Lectura aplicata de tine acestui al doilea text – desi “Despre Echinox (1)” conteaza mai mult, de fapt – e diagonala, partiala, dirijata. Punctul maxim al ipotezei mele se refera la competentele vagi ale studentilor comparatisti, care au monopolizat redactiile echinoxsite de dupa 2005, iar nu la orele petrecute de tine cu “maestra Cesereanu”. In privinta domniei sale, nu are cum sa fie ceva relevant existentei mele faptul ca ai ales-o ca model literar; singura mea uimire vine din faptul de a alege ca model literar un poet minor, inca in formare, eterogen, adesea maladiv ca scriitura, rasturnand arhetipal totul in mod obsesiv si fascinat de propria opera doar datorita invitarii prin colocvii ori sindrofii literare, unele pe banii Statului, fie ele mai relevante sau mai putin relevante. In acest timp, poeti seriosi, precum Danilov, Pantea, Ivanescu sau Damaschin ramanandn cu un Paris cultural care, dupa o expresie a lui Cis., pentru ei ramane Clujul. E o nedreptate fireasca, ce se va petrece oricum intotdeauna; si nu inseamna ca unii poeti, eventual mai tineri si mai mobili, trebuie sa se pietrifice – in acest caz – intr-o catedra in care au – si asa – competente limitate. Am argumentat de ce cred asta, in textul pe care il comentam. Nu reiau aici argumentele. (As putea adauga eventual o noua idee. Inainte eram convins de competentele limitate ale profesoarei Cesereanu in catedra de Literatura Comparata a Facultatii de Litere, cu exceptia cursului despre Gulagul romanesc, afirmand nu o data ca adevaratul loc al domniei sale este la o facultate de istorie, politologie sau chiar Studii Europene. Dupa textul de polemica pe care Neagu Djuvara l-a publicat in cel mai recent numar din “Verso”, acuzand diletantismul sau veleitarismul istoric, ca raspuns unui text al doamnei Cesereanu, am indoieli referitoare si la aceste competente istorice, care, se pare, se rastrang din ce in ce mai mult, cel putin in ochii celor care nu ridica modele mental, imaginar sau psihotic). Parasind aceasta paranteza, observ ca voi continuati sa afirmati, galagios, ca argumentele mele sunt false si continuati sa va expuneti parerile despre mine. Nu faceti, insa, nici un contraargument, formuland, in schimb, neintrerupt, contraafirmatii. Nu va inteleg. In rest, nu stiu ce legatura avea Mara Balan cu aceasta polemica (ea intervenind, cum ati intervenit tu, Rares si Odagescu in dialogul meu cu Laurentiu, atunci cand a considerat ca sintagma “prezenta imputzita a lui Luigi Bambulea”, pe care ai folosit-o, e abuziva). (Iar acum te afisezi cu acest plural dambovitean, lipsit in sine de respect, gaunos si, in ce te priveste, sau in ce priveste continua ta bascalie, necredibil). Referitor la tipurle de cultura pe care le adoptam fiecare, aici te inseli din nou. Cunosti insa prea putin din cultura trecutului – dupa cum si lasi, de altfel, involuntar, sa se vada -, incat sa iti dai seama ca marii ganditori nu au apartinut niciodata cu adevarat epocii lor, ca epoca lor, de fapt, nu le-a fost contemporana, crezandu-se insa contemporana cu prezentul. In rest – doar acuze, lipsa de argumente. Am retorica, nu insa si fond: ar fi posibil acest fapt daca as scrie poezie manierista, nu texte de teoria literaturii; extrage din textele pe probleme culturale, eventual din cele postate pe site, afirmatii concrete, al caror fond de reflectie sa il dezbatem. Altfel vorbim in gol, ne jignim degeaba, palavragim.

    Mi s-ar parea un abuz sa inchid comentariile rezervate acestui articol. Va invit sa inchidem de comun-acord disputa. Nu ajungem, se pare, nicaieri.

  • Iulia

    Domnilor, cel mai interesant e că toţi ne putem juca în termeni simpatici şi cu Bloom, şi cu Eminescu, putem apropia Cultura de fărâmituri, sau fărâmiturile de Cultură. Dar câţi suntem în stare de reversul acestui joc? Câţi dintre noi sunt în stare să miştocărească şi câţi să susţină un act cultural? Răspunsul e evident, însă recunoaşterea lui necesită E D U C A Ţ I E…
    Domnule L.B.,felicitări pentru emisiunile TV(cea despre geniu/genialitate mi-a fost un real sprijin didactic la clasă), pentru acest site, pentru proiectele de succes din Dej şi Cluj-Napoca, pentru participările atât de relevante la colocviile literare, pentru activitatea responsabilă şi pasionantă de la Verso.

  • Rares

    Luigi, eu n-am intervenit in dialogul tau cu Laurentiu, am raspuns la o chestie care ma privea direct. Te rog sa corectezi.

  • Marius Lobonțiu

    Luigi, o cultură e moartă în momentul în care nu poate fi înjurată. Și dacă nu poți spune despre Eminescu că e mișto sau despre Sadoveanu că e bleg (sau invers), sunt uitați. Cultura și istoria ei nu trebuie să fie insectar ci în aceeași măsură discuție de bar și de seminar, de bere, de colocviu, de baie publică. Altfel e irelevantă. Respectul pentru înaintași e în capacitatea de a-i ține vii, nu în a-i pune în ramă. Cred cu tărie în asta, pentru că restul e osificare și limbă de lemn – așa de dezgustătoare si omniprezente chestiile astea – și de greu de combătut.

    Nu sunt primul care să spună asta, e o viziune care nici măcar nu aparține secolului meu.

    Îți propun să-l înjurăm împreună pe Eminescu, prietenește. Crezi că e posibil?

  • Luigi Bambulea

    @Marius Lobontiu: / Iti multumesc pentru mesaj. Intotdeauna am apreciat buna ta crestere. In plus, tu ridici o problema care, in sfarsit – in aceasta polemica -, e ceva mai obiectiva. Cum e incitanta perspectiva ta, pe care, fireste, o refuz, voi schita o interventie ce poate sta la baza unui posibil articol. Iarta-mi de pe acum lungimea raspunsului. Nu e obligatorie lectura lui. / Ma intreb daca iti dai seama ca – dintr-o comoditate intelectuala camuflata, ca si din facilitate – menajezi, respectiv incurajezi un infantilism cultural care are foarte putin de a face cu ceea ce este cultura. Totodata, ma intreb daca, citind ceea ce ai scris, constientizezi ca te lasi marcat de cateva clisee ale Postmodernismului, si, mai exact, ale unui curent dambovitean revendicat din Postmodernism, mimand doar libertatea promisa de acesta, in spatiul cultural roman. Caricatura acestei libertati (care, in ochii ideologilor Postmodernismului, e intr-adevar ofensiva, avand in spate un proiect cu care e de polemizat serios, cu arme “nucleare”, nu cu dezbateri de blog) sta si in spatele interventiilor de mai sus, a celor care considera cultura o tziganiada sau un balci, o palavrageala sau, in cel mai bun caz, dezbatere de opinii, pareri si viziuni despre viata. E haios, avand in vedere ca traim in secolul XXI, dupa doua milenii jumate de cultura scrisa (si, in spatele ei, orala), sa nu ai deloc jena sau discretia celui care nu poate dialoga coerent sau macar pertinent cu acea cultura care il precede. Ce poate face, atunci? Sa ii denunte osificarea si sa isi reclame dreptul la felul lui de a o actualiza (ca si cum resursele regenerarii stau in vointa oarba a operatorului, nu in organismul propriu-zis; nu adecvam strategiile resuscitarii la corp, ci adecvam corpul la strategiile ce sunt la indemana, imediate, accesibile: iata conditiile sigure ale comei si, in cele din urma, mortii acestui organism!). Polemica voastra e dusa, pana la urma, cu un concept de cultura, asa cum s-a format el in ultimii 2500 de ani, fara voia mea, a redactiei VERSO sau a marilor nume pe care obisnuiesc sa le invoc!, ci prin destinul unei culturi europene impotriva careia, imitand America, va ridicati si voi, fara sa constientizati asta si fara sa intelegeti miza sau efectele. Dar modul facil al acestei polemici inconsistente e de intalnit exclusiv in epocile de oboseala culturala si faliment intelectual. Criza Universitatii romanesti (si a invatamantului european, respectiv a provocarii si riscurilor interculturalitatii) nu e o dezbatere tocmai paralela acesteia, pe care o schitam noi. Cei care mai pot fi salvati din aceste varste finale ale unor perioade culturale sunt manieristii – care, orice am spune, participa in felul lor la creatia culturala, indiferent de procentul, critic, al intuitiilor sau viziunilor pe care le au. Dar sa fim metodici.
    a) Culturile nu mor, draga Marius. Ele intra in declin, fie prin uitare (datorita suprapunerii unui grup ofensiv, de obicei barbar – v. “Tipare si civilizatii istorice”, Djuvara), fie prin epuizare interioara (care duce, in urma unui efort faustic de cunoastere, la alexandrinism – decadenta si manierism -, v. “Declinul Occidentului”, Spengler). (Sper sincer ca citarea acestora, doar din onestitate intelectuala, sa nu fie considerata emfatica. Aceste titluri sunt obligatorii pentru o minima informare asupra sistematizarii si gandirii istoriei, netinand de vreo initiere speciala sau subtila in domeniu). Culturile intrate in declin nu mor, la randul lor, caci ele sunt, voluntar sau inconstient, asimilate, integrate si realcatuite in noile structuri formate de ad-stratul tarziu suprapus. De unde si eterogenitatea tuturor culturilor actuale sau, la un alt nivel, refuzul culturilor omogene arhaice, predominant orale, in fata nedoritului eclectism al culturilor rezultate din sinteze si stratificari. A afirma, deci, ca o cultura moare daca nu mai permite injuria (la propria adresa) este expresia unei declaratii pripite, nemediate reflexiv, trase din condei. Apoi, nu inteleg de ce suprapui injuriile sau registrul discursiv minor peste un tip de polemica intelectuala ori culturala, care, e adevarat, e necesar in interiorul unei culturi. Nu poti considera ca facand parte dintr-un dialog critic al unei culturi, purtat cu ea insasi, atat fraza “Sadoveanu e bleg (sau nasol).”, cat si, sa spunem, “Contra lui Celsius” (Origen), “Cearta Universaliilor” (si Condamnarile din 1270/77 contra lui Averroes & Toma, v. Alain de Libera), “Scrisori provinciale” (Pascal), “Contra lui Saint-Beuve” (Proust), Gherea-Maiorescu (in chestiunea Eminescu) sau, macar, “Directia Noua” (pentru ECHINOX-ul anilor ’95, care, criticand un model modernist intrat in declin, a gazduit textul esential al unui Florin Octavian, “Criza modului modern”). Fireste ca exista aceste momente de auto-critica a unei culturi, fiind relevante si, chiar necesare, dar ele se expresivizeaza in polemici purtate intr-un sens extrem de serios, dur si influent, cu repercusiuni paradigmatice (tipologic) si continentale (geografic), iar nu in termenii subculturali, destul de agresivi si ei, dar inconsistenti, respectiv incapabili de a dialoga idei (ci rezumandu-se, in mod invariabil, la impunerea unor pretentii trairiste si revendicari ombilicale). Sa nu confundam, prin urmare, planurile! Proportions gardees! Pe de alta parte, nici una dintre afirmatiile pe care tu le-ai subliniat nu spune nimic – nici despre Eminescu, nici despre Sadoveanu; ele spun ceva despre o raportare spontana, psihica ori epidermica, la ei – fapt care denota, ii explicam si lui Odagescu, un impresionism inutil. Dar, culmea, galagios! Caci el pretinde sa impuna impresia (dupa ce i-a asimilat acesteia conceptul receptarii, pe care estetica il accepta ca pre-moment al cunoasterii operei) nu doar ca eveniment initial, partial, al contactului cu opera, ci si ca singura cale de cunoastere a ei, refuzand, deci, orice alt tip de mediere, intelectiva sau intuitiva, cu aceasta. Iata de ce refuz acest registru minor, inconsistent, incomunicant. Nu fiindca as avea o obsesie pentru majoratul culturii exprimate in logica tare de tip modern, ci fiindca, in mod firesc, nu pot ramane prizonier al vagului, aproximativului, inutilului.
    b) Imi imputi faptul ca eu promovez cultura ca pe un insectar mort; voi, insa, reducand-o la aceste nivele marginale de discurs, o promovati ca un insectar viu… Dar viziunea mea despre cultura vine tocmai impotriva mortificarii acesteia, de unde si preocuparea mea constanta pentru problema canonului (Care, iarta-ma, e una dintre cele mai dinamice imagini ale traditiei culturale a umanitatii; citeste-mi textele mai intai, si apoi denunta-mi viziunea osificanta asupra culturii! Asa ar fi cel mai onest. De fapt, a-ti inainta propriile opinii – prin “misto”, “cool”, “beton” sau “marfa” – inseamna a face vie, comunicanta, o cultura, sau inseamna a te marca pe tine ca prezenta – e drept, vulnerabila, mucoasa in sens etimologic -, in marginea ei? Inseamna aceasta prezenta vaga in spatiul cultural, a propriei persoane, a resemantiza o traditie culturala care, eventual, s-a opacizat, devenind incomunicanta pentru contemporani, nu incomunicanta in esenta ei, sau inseamna – nici mai mult nici mai putin – decat chiar marcarea acestei prezente, cu toata precaritatea si inutilitatea ei? Apoi, in mod ciudat, voi imi imputati ca eu am o viziune muzeala asupra culturii trecutului: dar voi sunteti cei ce reactionati fata de cultura trecutului prin astfel de ocurente ale mortificarii, muzeificarii, osificarii, refuzand-o in numele unei pretinse culturi vii, a prezentului, in timp ce eu refuz aceasta asa-zisa cultura vie, in numele adevaratei culturi vii – in ochii mei – ce urca la noi din urma cu doua milenii. In acelasi registru, eu discutam despre ECHINOX in termenii unui moment important al culturii romane a deceniilor trecute si vedeam ca pe o traditie redactiile mature, de dinainte de 2000: Odagescu, pe baza acestei viziuni a voastre despre cultura trecutului ca monument imobil si loc de mortificare, imi imputa ca ma doare faptul de-a nu fi intrat in “cripta dreptunghiulara de pe ultima pagina a revistei”. Nu e, deci, de mirare, de ce ECHINOX-ul agonizeaza sub autoritatea unor redactii pentru care traditia ce le precede e una definitiv inchisa, ba chiar mormantala. Cine are, deci, in sinea lui, un concept mortificator pentru cultura trecutului: eu sau voi, ochiul meu sau ochiul vostru?). Nu neg faptul ca ea insasi, cultura, genereaza aceste zone marginale, care raspund, si ele, unor necesitati, satisfacand capacitatile unor grupuri cu posibilitati limitate. Dar eu acuzam acest minorat in contextul destinului actual al ECHINOX, care, spatiu cultural foarte decent in deceniile trecute, a fost inundat de marile pretentii ale unor mici personaje ale studentiei literare clujene (in spatele carora, uneori, stau mici figuri universitare, cu pretentii absolut disproportionate). Sustinand, de fapt, acest registru minor al discursului cultural, tu justifici chiar aceasta polemica a mea, a carei teza e aceasta: ECHINOX-ul a fost rupt de traditia lui major-culturala prin redactiile infantile cultural, girate de ignoranta si cinismul lui Horea Poenar (de la care tinerii echinoxsti puteau invata teoria literaturii! nici asta, insa, nu au facut-o…).
    c) Acuzi ca “osificare si limba de lemn” discursul pe care il regasesc in tot ceea ce e cultura majora a trecutului. Si pe care eu insumi il folosesc (probabil cu unele stangacii, ce tin de maturitatea partiala, fireasca, inevitabila, a varstei mele). Nu inteleg exact ce propui, insa: cumva, faptul ca registrul care e inafara lui “cool”, “misto” – si celelalte – e extra-cultural ori incomunicant? Vrei, de fapt, sa spui ca adevarata, unica, dinamica si via cultura de azi e cea din Berceni, Ferentari sau Burdujeni, sau sugerezi ca, in viitor, cultura autentica va fi cultura ridicata din strada, pentru strada, si din cartier, pentru oamenii de cartier? Ciudat postmodernism cuplat cu o viziune socialista egaliatara. Am intalnit aceasta viziune in “1984″, a lui Orewll, si ea imi aminteste de convietuirea oamenilor Partidului cu prolii care, banuiesc, sunt denominati printr-un termen provenind din “proletariat”, “proletari”). Nimic, insa, din istoria culturii nu sustine o astfel de viziune. Dimpotriva, una dintre principalele probleme ale culturii ca institutie sociala a fost tocmai aceasta, a despartirii unei elite de mase, pe baza unui principiu pe care nici o rebeliune nu l-a putut aboli, acela al axiocratiei sau al centralitatii valorii (ceea ce, pentru un postmodern, poate suna intr-adevar dubios, de vreme ce el nu mai considera existent – sau relevant – centrul). Electia speciala, talentul sau geniul nu pot fi programate, insusite sau accesate de catre toti, sau de catre noi – in raport cu altii, care le-au primit. Iata un principiu extrem de sanatos al culturii, care exprima tocmai aceasta relevanta deplina a valorii (ce ii desparte pe cei care o au – nu de cei ce nu au fost destinati cu ea -, dar: de cei care o refuza: nicidecum rational, ci resentimentar). Ma intreb, deci, in numele carei viziuni cvasiunanime – pe care ai invocat-o – revendici aceste declaratii sindicaliste. Eu astept referinte, totusi, din partea ta; nu pot fi iluzionat cu aceste vagi autolegitimari.
    d) In sfarsit, ma inviti – ciudat gest, irational as spune – sa “il injuram impreuna pe Eminescu”. Dar, completezi imediat (paradox tipic caragialesc), sa o facem “prieteneste”. Sper sa nu te dezamagsc. Dar raspunsul meu e negativ. Nu este posibil. Mai intai, acest final al textului tau demonstreaza gratuitatea frondei pe care voi ati asumat-o ca pe un fel de a exista cultural. Imi dau seama, si ma simt intr-o situatie hilara, ca – nevrand sa polemizez cu voi, ci cu ideile voastre – polemizez cu nimicul, cu golul, cu aburii betiei voastre pretins culturale (nu e lipsit de relevanta faptul ca pentru tine cultura trebuie sa se manifeste si “la bar”, “la bere” si in “baia publica”): de fapt, aceste idei cu care doresc sa polemizez nu exista. Exista opinii si revendicari in numele a nimic. Nicio legatura nu avea Eminescu cu aceasta dezbatere, dar, instinctiv, ca spre a ilustra aceasta rebeliune goala, imi propui sa il injuram (ceea ce nu am facut nici cu opozantii mei de aici, care m-au denuntat drept o “musca” sau o “bazaitoare”). Tu doresti sa ne luam frateste de mana si sa il injuram pe Eminescu, a carui opera e minim asimilata de voi, despre a carui gandire inca nu am auzit, din partea voastra, vreo deductie valida si cu al carui impact asupra unei culturi (fie ea si minora) nu se pot masura nici pretentiile noastre culturale, nici macar, din pacate, de aceasta data, intreaga traditie a ECHINOX-ului. E atat de evident ca voi protestati impotriva a ceva, dar in numele a nimic, de vreme ce in spatele acestei demonstrative negatii continue, nu a fost sesizat vreun proiect intelectual sau vreun program cultural (fie individuale, fie, cum am mai spus, comune). Or, cel putin din punctul meu de vedere, a protesta in numele a nimic, impotriva a ceva ce deja exista acolo, in fata voastra, ca gest cultural major: iata adevarata mortificare a culturii, asfixierea ei ideatica sub presiunea egourilor expandate. A-l injura pe Eminescu doar de dragul de a marca o prezenta la marginea culturii e, sa cadem de acord, un gest de infantilism. Avem lucruri mai interesante de facut, fiecare. Cel putin, am putea broda la propria biografie, daca, in prealabil, am constatat ca nu avem acces la un destin cultural. Mai exista o posibilitate. Daca ai dori sa il injuram spre a marca un divort de gandirea ori opera lui, aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru a te desparti de Eminescu – din varii pricini – trebuie sa fi avut, mai intai, ceva de impartit cu el. E un principiu al lui Noica din “Despartirea de Goethe”. Ce ai impartit tu cu el, draga Marius? Ai scris un text pentru un colocviu studentesc (care propunea o lectura hegeliana a unui poem eminescian, “Demonism”, in timp ce orice alta lectura, descartiana, kantiana, simbolica, teologica sau arhetipala ar fi putut fi aplicata), ceea ce, insa, nu te pune nici in postura de a fi spus ceva ultim despre opera lui, nici ceva macar valabil. Am scris 2 texte in marginea eminescologiei – publicate si in VERSO – si studiez indeaproape manuscrisele eminesciene. Incepand sa am ceva de impartit cu el, am sentimentul ca nu pot sa il injur – nici gratuit, nici motivat -, iar aceasta doar fiindca am argumente, nu putine, impotriva unui atare gest. Ma intreb si de ce Nichita Stanescu, poate singurul poet care l-a inteles deplin pe Eminescu (ceea ce se vede din opera sa, nu doar lirica, iar nu numai din declaratiile din “Fiziologia poeziei”), l-a asezat in centrul unei traditii literare, majoritatea criticii romanesti (si nu numai: del Conte, Ortiz, Cugno, Alberti) fiind de aceeasi parere. Iata, insa, doar un simptom al acestei traditii minore, pe care o acuz ca a obturat adevarata traditie, relevanta, a ECHINOX-ului, simptom ce se concretizeaza tocmai in interventia unui fost redactor-sef al ECHINOX, cum esti tu. Ce ai lasat in urma tu, Marius, la ECHINOX?

  • Marius Lobonțiu

    Dragă Luigi,
    Îți mulțumesc pentru răspunsul atât de elocvent. Bineînțeles, tu răspunzi cu “artileria grea” discursivă la un comentariu de blog de 9 rânduri. Dacă voiam să nuanțez, aș fi putut (e sarcina intuiției tale și a cititorilor tăi să descifreze de ce nu am ales să fac asta). Implicit, presupui multe și nuanțezi singur părerea mea, lucru nu tocmai corect. Apoi combini, în mod extrem de convenabil, ceea ce crezi că e poziția mea cu ceea ce crezi că e poziția actualei redacții Echinox și răspunzi în consecință, ultragiat și retoric. Îmi vine să cred că te-ai descurca mai bine singur în polemica asta… Dar hai să revenim, dacă tot ne-am apucat, la nuanțe și clarificări.
    Hai să vorbim despre injurii. Sunt o grămadă în toate textele tale și nu are sens să ne ascundem după discurs. Am ignorat cu strângeri din dinți atacurile tale ditirambice la adresa Echinoxului (și a generației mele) și regret, acum, că am făcut-o. Bogdan Odăgescu are curajul de-ați spune ce crede pe față. Tu o faci cu pretinsă subtilitate. În fine.
    Îți începi textul acuzându-mă de comoditate intelectuală și facilitate. Mersi. Apoi, nici nu știu de unde să încep. Zici că mă las marcat de clișee ale postmodernismului. Ce spune asta? Că ai recunoscut în cuvintele mele idei de factură postmodernă? Slavă Domnului, I am a man of my time. Faptul că tu consideri din oficiu “postmodernism” un termen peiorativ spune multe. Adică reflectă o opțiune teoretică încăpățânată să idealizeze trecutul, ignorând prezentul (și chiar trecutul recent). Nu e locul meu să speculez dacă asta vine din determinări interioare sau din lipsă de lecturi. Și nu te grăbi să mă acuzi de faptul că vreau doar să fiu la modă (mă tem că ai face asta, deși etica polemicii n-ar invita așa o interpretare). Spre plictisul meu și a oricărui cititor, o să mă explic, cu o metaforă veche, care-ar trebui să-ți fie dragă și pe înțeles: progresul se face “pe umerii uriașilor”, iar gândirea postmodernă asimilează paradigmele dinaintea ei, în mod implicit. Nu poți fi teoretician de factură postmodernă fără a fi asimilat fenomenologia, poststructuralismul, istoria teoriei literare etc. Ce ridicol, însă, a face apologia postmodernismului în contextul ăsta. Probabil ai folosit un termen vag, aruncat acolo (știi, vorba americanilor, “a cheap shot”).
    Spui că polemica asta trebuie dusă “serios, cu arme nucleare” și nu pe un blog. De ce-ți disconsideri propria prezență textuală pe internet? Care-i problema cu blogurile? Sper că e vorba de falsă modestie, mai degrabă decât altceva. Și-apoi care-s armele astea “nucleare”? Oameni mai deștepți ca noi? Oameni cu mai mulți bani? Cu mai multe cărți? Cu poziții de autoritate? Iartă-mă, dar e chiar trist. La fiecare pas te dovedești tributar unui elitism găunos, de provincie și de dreapta (nu, dreapta nu e o acuză, doar o constatare). Refuz să-ți accept această premisă. Părerile mele (și, uite, alte tale) sunt relevante, Luigi, chiar și pe blogul tău. Crezi că o sa ai mai multă dreptate decât acum când vei deveni și tu un “nuclear?”.
    Spui că noi (uite, “noi”, de data asta) considerăm cultura “o țiganiadă sau un bâlci, o pălăvrăgeală”. Asta ai înțeles tu din ce spuneam mai sus? Păcat. Erau, ca să clarific, afirmații metaforice – sinecdocale, dacă vrei. Încearcă să lucrezi cu asta. Mă repet: dacă dezbaterile despre cultură sunt duse doar cu armele alea “nucleare” și nu au vreo urmă de prezență în imediat, în cotidian, ele devin aproape irelevante. Dacă un subiect cultural (deja mi-e greață de cuvântul ăsta) nu te mișcă destul cât să-l poți discuta în orice context – în bar, în pisoar, pe stradă, la beție, la amvon – atunci de ce să te mai ocupi de el? Nu spun că DOAR aici trebuie ele discutate. Ci că ele trebuie să fie destul de FIRESTI cât să fie discutate SI aici. Înțelegi? Cultura nu e muncă, e vocație, inteligență ȘI muncă. În momentul în care îi refuzi un spațiu de manifestare, ORICE spațiu, îi refuzi autenticitatea, organicitatea, firescul, imediatețea. Dacă vrei să o exilezi în colocvii și discursuri indexabile CNCSIS, în public și cu șanse de recunoaștere acedemică, înseamnă că îi refuzi șansa de a fi reală, de a fi (uite, ce neelegant) “pe bune”. De ce ar face cineva asta? Din elitism, nesiguranță, provincialism, arivism, simplă neînțelegere?
    Hai să adaug o notă personală acestui răspuns, până nu mă răzgândesc: și eu vin dintr-un oraș provincial îngrozitor. Prin urmare, și eu credeam într-o cultură cu majusculă, în primii mei ani aici, o cultură care, așa cum bine zicea Alex Leo Șerban, îți “umple gura”. Dar am trecut peste asta. Am văzut poeți beți vorbind despre Heiddegger în birturi și spunând lucruri la fel de relevante ca cele zise de profesorii mei de la catedră. Și am văzut profesori excelenți, mai nonconformiști la catedră decât unii în discursurile de bar. Am învățat să nu disconsider nici unul dintre modurile astea discursive – și, foarte important, să nu valorizez pe vreunul deasupra celuilalt – să nu valorizez după context. Am învățat să caut conținutul, să acord premisa de profunzime. Am învățat, mai mult decât atât, să fiu conștient de STIL. E o premisă a postmodernismului pe care ar trebui s-o cercetezi, faptul că stilul este și el conținut. Înainte de a face acuze de lipsă de profunzime, verifică dacă nu cumva în stil, mai degraba decât în clasicul conținut, există un mesaj pregnant, un manifest implicit, o viziune expusă subtil. Teoria literară merge uneori atât de departe încât să spună că acest tip de mesaj, cel al stilului, este mai important decât celălalt, pe care îl cauți tu. Cerceteaza asta, nici măcar nu e o idee așa de nouă. Și nu înțelege din asta, te rog, faptul că mizez mai mult pe discursul marginal, de bar. Cred că am fost explicit. Și nu mai folosi “marginal” cu sens peiorativ, pentru că nu e – o familiaritate cu istoria gândirii te învață asta în mod irefutabil, dacă nu o face propria experiență (e posibil, firește, să beneficiezi și de ambele). Te las pe tine să speculezi de unde am deprins eu asta, sunt sigur că vei trage concluziile cele mai echilibrate. Dacă există vreun argument pentru discursul de bar, versus cel instituționalizat, e faptul că pe primul nu-l poți bănui niciodată de lipsă de autenticitate sau de frondă gratuită, pentru că e foarte evident că vine din interior, nechemat, dintr-o preocupare reală – și asta îl face arzător de relevant, în ciuda vocabularului care te oripilează în așa hal. Și nu e nici o crimă să se intersecteze cele două, să chemi elemente ale acelui discurs într-o revistă literară. E normal, firesc, viu (a, desigur, nu fac o pledoarie monocordă: există frondă și în bar, mai ales dacă sunt tinere domnișoare prin preajmă, asta e un fapt la fel de firesc al vieții, dar vezi, chiar și așa e mult mai puțină decât în contextele oficiale și academice, unde, de ceva vreme, foarte rar mai găsești un strop de preocupare autentică. Inca o dată: nu descriu o optiune a mea ci o stare de fapt pe care o percep).
    Apoi, mai faci o greșală. Echivalezi vocabularul lejer cu lipsa de mesaj (și de pertinență). Reglează-ți mai bine atacul, altfel te expui unor acuze. E una să ai o problemă cu faptul că cineva folosește “mișto” într-un text și alta să acuzi respectivul text de lipsă de conținut. Citește mai atent. Și nu folosi analiza vocabularului ca argument pentru (ne)calitatea conținutului. E grav. Dacă vrei așa de tare să-l ataci pe Odăgescu și congenerii lui, măcar fă-o pe baza clarificării ăsteia. Sunt curios ce iese.
    Spui că “noi” atacăm “un concept de cultură, așa cum s-a format el în ultimii 2500 de ani”, “marile nume”, “destinul unei culturi europene” etc. Nici nu știu, ce sa zic, Luigi. Tu crezi că în 2500 de ani conceptul ăla n-a mai fost atacat? Că a crescut ca un copăcel din troscot, pân-a ajuns vajnic, gros și irefutabil, cum il vedem azi? Vai. Mărturisesc, mă simt ridicol scriind argumentul ăsta. Vai. “Marile nume”, “destinul culturii europene”… Deja văd barbarii neciopliți ai Echinoxului mărșăluind asupra Cetății Romei Eterne a Culturii Europene, cu reviste făcute sul în mână, caftind academicieni în stânga și-n dreapta. Așa o fi, Luigi, și-atunci, iată, șeful gărzii pretoriene întâmpinându-ne pe o ultimă redută, în ușa blogului. Eu zic că a venit momentul să scoți armele alea nucleare, până nu e prea târziu. După cum pot atesta și foștii mei colegi de redacție, femeile cetății sunt în pericol.
    Dar, să revenim. Spui că suntem într-o epocă “de oboseala culturala si faliment intelectual”. Care-ți sunt argumentele? Faptul că reperele tale teoretice nu mai sunt valide? Faptul că noțiunea imuabilă și universală de canon e în dispută? Creezi un context apocaliptic pentru… ce? Pentru a-ți îngroșa imaginea de salvator cuminte și persistent al marilor valori? Nu văd argumentele pentru tot dezastrul ăsta. Ceea ce-ți pare ție atât de grav nu e decât mișcarea firească (și, ca să te parafrazez, milenară) a culturii. E dinamică, adică nu stă pe loc. Sau ar trebui să te suspectez de trucuri mai subtile (aș prefera asta, sincer), din moment ce se știe că arma preferată a politicienilor e vechiul “o, tempora, o mores”. Dar vezi, asta e un clișeu infect pe care și romanii îl luau cum grano salis.
    Sunt de acord că există o criză a universității. Dacă bine ții minte, am chiar făcut câte ceva în această privință, cu toate riscurile aferente. Nu am folosit-o ca argument facil, de dat ochii peste cap.
    E amuzant, dar logic, faptul că tu crezi că “singurii care mai pot fi salvati din aceste varste finale ale unor perioade culturale sunt manieristii”. Nici nu știu de unde să încep. Salvați de cine? De o posteritate care va fi recuperat valorile universale și imuabile ale culturii, capabilă fiind deci de-a da verdicte? De judecata de apoi a culturii? Manieriștii își au locul lor în orice epocă, dar nu e cel pe care-l revendici tu. Și de salvat, să se salveze singuri, ca toată lumea.
    Dragă Luigi, cand vorbeam despre culturi care mor, in acel comentariu de 9 rânduri, mă refeream, desigur, la osificare, la cădere în irelevanță, în academism excesiv, la suprauz până la pierderea sensului (uite, cum a pățit Eminescu în școlile noastre, de pildă). Credeam că-i evident și de bun simț, că doar nu-mi imaginam o cultură dându-și obștescul duh pe trotuar. Dar, în fine, mă bucur că am clarificat.
    Apoi, tu te bazezi pe o (deranjantă) ambiguitate a termenului “cultură”, pentru a spune și a cita ce îți convine. Una e sensul lui pentru istorici (care include totul de la oale, săgeți, rituri și mituri, până la literatură) și alta e sensul, mai restrâns, cu care se folosește în anumite cercuri academice. Dacă spun azi (de pildă, într-un comentariu pe blogul tău) ceva despre “cultura română” mă refer la istoria literaturii, filosofiei, teoriei, gandirii umaniste in general – cultură scrisă, artă etc – cu o puternică înclinare spre prezent. Nu includ în asta și riturile de înmormântare ale dacilor, sau porțile din Maramureș. Iar Neagu Djuvara (pe care, presupun, îl admirăm amândoi) folosește acest sens (istoric) al “culturii”. Așa că e puțin nenimerită citarea lui în contextul ăsta. Dar nu-i nimic, sunt sigur că ai avea pe cine altcineva să citezi, nu e asta o problemă. Voiam doar să clarific, în trecere, o chestiune de vocabular. A, și Spengler e foarte chestionabil, ține de o bibliografie într-adevăr minimală, care trebuie citită cu circumspecție. Oricât ar fi de venerabilă.
    Spui: “nu inteleg de ce suprapui injuriile sau registrul discursiv minor peste un tip de polemica intelectuala ori culturala, care, e adevarat, e necesar in interiorul unei culturi. [...] Nu poti considera ca facand parte dintr-un dialog critic al unei culturi, purtat cu ea insasi, atat fraza (…)” etc. Da, e adevărat că nu înțelegi, dar mi-e teamă că atunci când spui asta nu-ți mărturisești o vină, nu-i așa? (vezi mai sus).
    Și dacă tot am ajuns la punctul ăsta din text, mă simt nevoit să-ți semnalez faptul că listele de nume, de opere, citatele etc nu conferă seriozitate argumentelor tale și nici nu le fac mai corecte. Sunt doar prețioase, ocupă spațiu inutil și te expun, din nou, unor acuze. Pe care le poți intui. Ar ajuta cu ceva argumentele mele dacă aș intra pe Wikipedia ca sa găsesc câte un nume mare de citat pentru fiecare fraza? Ar ajuta dacă i-aș ști din memorie? Înțelegi unde bat?
    Zici că nici una dintre afirmațiile mele nu spune nimic despre Eminescu, Sadoveanu etc. Nu voiau să spună. Sunt 9 rânduri. Înguste.
    “Impresionism inutil”, “raportare epidermică”, apoi mă bagi în aceeași oală cu Odăgescu… un promițător critic român, dealtfel, dar cu care nu am vreo relație de simbioză de care să știu.
    Acum, la modul perfect teoretic și în eter, sunt complet de acord cu tine în privința criticii pur impresioniste. E un experiment necesar pentru formarea unui critic, dar în mare parte irelevant dincolo de propria subiectivitate, indiferent dacă te cheamă Manolescu sau Odăgescu. Ai spune, însă, același lucru despre domnul Manolescu? El are, totuși, arme nucleare, nu-i așa? E impresionist, Luigi. Ce ne facem? Ah, am uitat, el are un vocabular academic. Bun, îl iertăm. Și-apoi, revenind din eter, citește mai atent textele echinoxiștilor. Nu-i chiar așa de clar și simplu.
    Pari a spune următoarele: a face critică impresionistă implică a-ți expune propriile păreri subiective. Corect. A o face în “registru minor” e condamnabil, te face un “mucos”, “precar”, “inutil” etc. Incorect, vezi mai sus. Iar injuriile prost voalate sunt tot injurii, nu te mai arăta atât de atacat când ți se răspunde pe șleau.
    Am găsit, în sfârșit, un punct în care cred că a apărut într-adevăr o neînțelegere de bună credință. Mă bucur de el, pentru că-i singurul. Spui că echinoxiștii refuză cultura de muzeu în numele celei vii, pe când tu o refuzi pe cea prezentă, în numele celei vechi, pe care o crezi cu adevărat vie. Aici se pare că nu ai înțeles ceva esențial: NUMAI prin opțiunea pentru cultura nouă se poate păstra vie și cea veche. Nu prin elogierea ei, nu prin reiterare sau încercări șchioapete și triste de a o aplica ad verbum asupra prezentului. Reinventarea de sine e mișcarea firească a culturii; a respinge vechiul pentru a fundamenta noul drept continuare (polemică) a lui e un proces așa de elementar încât mă mir că trebuie să ți-l amintesc. Cultura veche trăiește atunci când e criticată de cea nouă. În ORICE termeni. Poftim. Pe șleau, concis, într-o frază simplă. Ne înțelegem?
    Mă dezgustă toate acuzele personale pe care le aduci în textele tale. Refuz să le răspund. Ar avea vreun sens să-mi dau cu părerea despre motivațiile tale? Să dau verdicte în privința statutului tău cultural sau a ta ca persoană? Iartă-mă, Luigi, dar cine naiba ești tu să-l judeci pe Horea Poenar în calitatea lui de director al revistei? Ca să fie clar, ai gravitat vag în jurul Echinoxului în tipul redactării unui singur număr, ți-am publicat un text, apoi n-am mai avut de-a face unii cu ceilalți. Textul era prost. Nimic nu îți acordă dreptul de a folosi cuvinte ca “cinic” sau “ignorant” apropo de orice membru al redacției. Încerc din răsputeri să te iau în serios. Încearcă și tu, te rog, să te păstrezi în limitele discursului cultural – noțiune care ți-e atât de dragă.
    Străbat din ce în ce mai greu textul tău, dar mă strunesc. Ai o divagație ciudată despre Orwell… ceva cu proletari, eu fiind de stânga, “sindicalist” chiar… Sunt apolitic, Luigi, acuză-mă de asta dacă vrei, că e destul de grav pentru “un om de cultură” în zilele noastre. Am clarificat mai sus chestiunea cu vocabularul. Doamne, cât te poate preocupa chestia asta.
    Ah, da. Înfricoșător. “electia speciala, talentul sau geniul [...] iata un principiu extrem de sanatos al culturii”. Luigi. Înfricoșător. Dacă ai cititori cărora trebuie să li se explice de ce această afirmație e înfricoșătoare, atunci nu eu sunt cel care să o facă. E o afirmație descalificantă, din punctul meu de vedere. N-o discut.
    Invitația de a-l înjura pe Eminescu nu era irațională, ci ludică. Mersi, încă o dată, de compliment și da, mă bucur că ai detectat tonul caragialesc, păcat că nu l-ai priceput.
    Pe de altă parte, să știi că prietenii se mai înjură câteodată. Ține de familiaritate și afecțiune. Înțelegi? Cât de cât?
    Luigi, atacurile tale la persoană sunt jegoase. Noroc că m-am plictisit de citit textul tău. Spui că polemizezi cu “aburii beției noastre pretins culturale”, cu “nimicul”, cu “golul”. Te vei fi plictisit și tu să le mai voalezi? Aici te înțeleg, ca și camarad într-a scrisului. Și mie mi se pare jalnic să scriu atâta pe tema asta și în contextul ăsta, dar n-am mai putut suporta. Hai că se termină imediat.
    Dragă Luigi, pentru a-l citi și a scrie despre Eminescu nu trebuie să fii mai bun ca el. Ar fi un principiu bun, ar tăcea mulți. Și iată-ne, totuși, bâzâind inutil despre soarta culturii. Ah, sunt curios ce părere ai despre acel număr clasic din Dilema, despre Eminescu. De fapt… lasă.
    Proiectul intelectual al Echinoxului nu-l vezi tu, pentru ca nu vrei sau nu știi.
    “A marca un divorț de gândirea și opera” lui Eminescu nu e un act cultural relevant, Luigi, în prezent. Au făcut asta moderniștii care i-au urmat și, s-ar putea spune, a făcut-o chiar el de câteva ori. Ar fi extrem de savuros să văd o asemenea încercare în prezent. Poate, după ce aprofundezi mai mult scrierile poetului, ne vei putea spune de ce ar fi cazul să depașim romantismul?
    M-ai găsit pe Google. Sunt flatat că m-ai căutat. Te invit la mine pe blog, dacă vrei. E mai… albastru. Am scris un text despre o lectură carteziană a lui Eminescu și tu-mi spui că e irelevant pentru că se preta și una “kantiană, simbolică, teologică sau arhetipală”. Ah, Luigi, te las pe tine să le scrii pe alea, sunt sigur că vor fi savuroase. Nu contează prea mult, dar colocviul ăla studențesc era colocviul Eminescu de la Iași, unde am luat locul I cu textul ăla. Vezi, Luigi, incă vreo zece premii din-astea și făceam și eu de-un arsenal nuclear, dupa standardele tale. Acum, în privința lui Horea Poenar m-am enervat, vazându-ți atacurile, dar în ceea ce mă privește îmi permit un zâmbet mai lejer. Nu voi putea dormi noaptea, Luigi, pentru că m-ai descalificat tu ca eminescolog.
    Te erijezi în apărător al lui Eminescu, înarmat cu două texte publicate și promisiunea că-l studiezi îndeaproape. Eu îți urez succes, sunt destui nebuni care încearcă sa-i deturneze opera în scopuri proprii – ia-te de naționaliști, Luigi și de cei care publică teorii ale conspirației. Demontarea vastei mele cariere de eminescolog poate să aștepte. Și n-o mai cita pe Rosa Del Conte, că nu era la toate semnele, pe alocuri (scuipă-n sân, barbarii atacă; te-aș invita la o polemică asupra operei marii eminescoloage, dar mi-e teamă că n-o să mai am resurse pentru așa ceva).
    Îți închei textul apoteotic: ce-am lăsat eu în urmă la Echinox? Pe Bogdan Odăgescu. Deal with it.

  • Luigi Bambulea

    Regret ca discutam in gol. A devenit extrem de plictisitoare, cred, aceasta polemica. In curand putem edita o brosura in chestiune. Ce e foarte ciudat pentru mine este ca nu comunicam cu adevarat, nu ne convingem, nu acceptam prea multe concesii. Raspunsul meu nu a facut decat sa te provoace, al tau nu face decat sa ma oboseasca. In fond, credem aceleasi lucruri fiecare, si ma intreb daca nu suntem prea tineri, totusi, pentrru aceasta intransingenta. Dar a mea se bazeaza pe un program si pe argumente, a voastra e fumigena. Subliniez, insa, pentru ultima oara, intrucat voi inchide, cel mai probabil, comentariile. Nu am dorit sa jignesc nicio persoana din Echinox. In mod firesc, o evaluare defavorabila jigneste, la fel cum etichetarile sau generalizarile pe care le-am operat pot sa fie foarte deranjante. Am evitat insa cu multa atentie adjectivele calificative individuale si am incercat sa nu ies din raza de veridicitate a deductiilor. Adevarul este, insa, ca traim in lumi diferite, voi, respectiv eu, ca avem modele contrarii si, adesea, contradictorii, ca avem chiar structuri interioare diferite, impotriva carora putem, cred, polemiza pana la Parusie. Din nou, invit pe oricine doreste sa judece obiectiv tonurile folosite de mine, respectiv de voi. Toate ironiile mele implicite se invart in jurul unor deductii; ironiile voastre, cand nu jignirile directe (pe care i le lauzi lui Bogdan, gest de belfer protector, iar nu de onest intelectual) tin locul deductiilor si anatematizeaza tot ce prind in legatura cu persoana mea (implicand, in unele cazuri, ceea ce scriu, convingerile mele, persoana mea, prietenii mei, chiar iubita mea)… Exemplele sunt putin mai sus, prea multe pentru a fi sistematizate. Mai e un lucru, ce tine de discursul tau. Nu inteleg de ce atata afectare, de ce produci subtilitati la tot pasul, de ce introduci partiale judecati care au scopul de a trezi suspiciuni cu privire la diferite aspecte (ce se intind de la relevanta unor nume ale criticii, la capacitati, posibilitati sau disponibilitati intelectuale ale mele). Polemizeaza direct, cu citate extrase din raspunsul meu, lasand deoparte eseismul acesta vag, suparator prin inexactitatile lui si prin naivele capcane lasate in el. O sa iti exemplific mai jos… Si renunta la “draga”, cand mi te adresezi. E prea multa falsa condescendenta in el. Voi alterna, mai jos, singularul si pluralul, uneori referindu-ma direct la afirmatiile tale, alteori acuzand o pozitie care va e comuna. Sunt convins ca detalierea raspunsului meu (care pe tine te-ar fi scos din uz vreo doua saptamani, pe mine, insa, reconfortandu-ma) va descuraja posibilele comentarii paralele sau colaterale. Cum voi publica un text sintetizat in VERSO, va invit sa parasim subsolurile de comentariu ale site-ului si sa va supuneti, precum am facut-o si o fac eu, rigorilor unei polemici intelectuale.
    .
    a1) Daca nu ai observat, e vorba de o rubrica dedicata polemicilor. Scrii 9 randuri in care faci 15 afirmatii, apoi te simti jenat de faptul ca las deoparte ludicul si tot ce voua va provoaca fericirea, incercand sa arat ca te inseli in privinta judecatilor tale. Cum se defineste polemica, in viziunea ta? Cele 9 randuri ale tale sunt tocmai expresia acestei mini-culturi de internet, pe care o sustii copilareste, ca si cum internetul in sine ar genera cultura si nu ar fi, de fapt, doar ceea ce este: abia un mijloc, digital, contemporan de a media o informatie, altminteri greu de accesat (mijloc pe care, iata, nu il refuz, cum ma condamni mai sus ca o fac cu formele prezentului). a2) Nu am nuantat deloc parerea ta! Am nuantat raspunsul meu, care, in cele din urma, arata ca te inseli. Tocmai pentru a nu fi acuzat de manipularea afirmatiilor voastre, le-am repetat, de cate ori am inceput sa le critic. Daca te plangi ca am manipulat afirmatiile tale, de ce nu ai indreptat perspectiva mea asupra lor si de ce, da fapt, ai inceput sa polemizezi tocmai cu aceste perspective (care, deformand afirmatiile tale initiale, nu ar avea vreo legatura cu tine ori cu subiectul polemicii)? a3) Sugerezi ca eu operez nu cu imaginea corecta a Echinox-ului, ci cu propria mea imagine despre revista (idee pe care o sustii, subtil, prin conceptul constructului mental): eu nu folosesc de fapt imagini sau reprezentari in aceasta situatie, ci operez o inferenta. Ma mir ca nu ii raspunzi si nu ii raspundeti acesteia: Echinox-ul din timpul directoratului Poenar a sucombat, in raport cu un alt Echinox, care a contat in harta culturala a deceniilor trecute. Cu ce imagine operez in aceasta afirmatie, respectiv in argumentele pe care le aduc si care tin de anonimizarea revistei, prin scaderea dramatica a oricarui interes pentru micile subiecte culturale, pentru banalele grupaje dedicate unor evenimente anuale si pentru ifosele pubertare ale te miri cui? Spui ca am raspuns ultragiat si, parca, retoric. Nu stiu sigur daca ai proprietatea termenilor. Sau daca, gratuit, imi imputi lucruri neadevarate. Pe alocuri, din tonul meu se resimte mai degraba hazul sau uimirea sincera si deschisa, decat incordarea ori nervii. Altfel stau lucrurile in cazul vostru, incepand cu Odagescu (“pe de alta parte – si cea mai importanta parte, pana la urma – , iar te bagi ca musca-n rahat..”) si terminand cu tine (“cine naiba esti tu să… Ca sa fie clar…” si celalte). La urma urmei, nu e evident ca nu am nimic cu voi, personal (fiindca nu am avut ocazia sa va remarc pe nici unul, inca, in cultura, nu sunteti niste nume concrete, nu ati fost suspectati de idei sau macar pareri interesante de catre nimeni), ci cu faptul ca nu recunoasteti pozitia voastra de final intr-o traditie pe care ati desconsiderat-o prin incapacitate, ignoranta, ifose? Chiar in ce te priveste: ai despre cultura viziuni si perspective imprumutate si confectionate prin forfecarile unor fise de lectura (iti arat indata de ce), dar ai coordonat Echinox-ul fara un program, fara un proiect (sau cu o idee unica, ce facea din lipsa programului si proiectului chiar directia galagioasa a unei redactii).
    .
    b1) Reclami multitudinea de injurii din textele mele. Extrage-le, citeaza-le si demonstreaza ca sunt injurii, iar nu evaluari sau concluzii ale unor evaluari. Ai probleme cu limba, mai exact cu semantica. Expresia “atacuri ditirambice” e oximoronica. Inteleg ca vroiai sa sugerezi o oarecare retorica suparatoare, dar stilul ditirambic este consacrat laudelor excesive, encomiasticii gratuite, iar nu polemicii sau, mai rau, imprecatiei. Nu ai proprietatea termenilor, ti-o spun a doua oara. b2) Ceea ce faci, incurajand proasta crestere a lui Bogdan, este totusi grav. Nu in acel registru argotic ar trebui purtata o polemica civilizata, indiferent de pareri, energii cheltuite sau mize. De ce discursul curat, fara aceste virusari injurioase, e considerat de tine duplicitar sau subtil, in timp ce exprimarile de cartier, deplasate si disproportionate, sunt aureolate cu nimbul verticalitatii, al bravului adevar rostit “pe fata”? Confunzi si tu sinceritatea cu adevarul si autosuficienta ombilicala cu verticalitatea. Un individ timid s-ar simti ca in obsedantul deceniu 6, in fata voastra… Ciudat socialism proletar, ti-o spun din nou: aceasta elogiere a limbajului precar al colegului tau de redactie e suspecta.
    .
    c1) Nu te-am identificat drept postmodern din “cuvinte de factura postmoderna”, nu fi infantil. Aici nu e vorba, daca nu ai observat, de cuvinte, ci de pozitii, viziuni si programe. Dar din intreaga reflectie filosofica de pana la tine, o demonstrezi cu textul tau postat, ai inteles ceva doar din recenta filosofie a limbajului, pe care, mi-e evident, o filtrezi prin fragilele cunostinte achizitionate la cursurile de semiotica, semantica si, eventual, gramatica, de la Litere. Sigur ca esti un om al timpului tau, perisabil ca si acest timp care – de ce te iluzionezi? – va trece intocmai cum a venit. Iar tu aduci cinste acestei naivitati, acestui minorat, acestei putinatati interioare, de-a te instala in provizorat. Sancta simplicitas… Nu o faci din moda, ci din comoditate, din lentoarea gandirii si, eventual, dintr-o limita fireasca a orizontului tau spiritual. Atat vezi – si formulezi totul in limitele acestei deschideri… care se inchide. c2) Daca tu intelegi Postmodernismul drept optiunea teoretica care se opune idealizarii trecutului, considerand prezentul intrutotul, dovedesti ceea ce imi imputi mie, subtil: lipsa de lecturi. Sau reflectie de-tensionata. Intelegi Postmodernismul decontextualizat, pe baza catorva texte fumiste, jalnice, din cultura romana (care il rastalmaceste teoretic intrucat, in prealabil, il identifica in optzecism, care e, in realitate, o ultima faza, alexandrina, a neomodernismului romanesc), si eventual printr-o lectura diagonala si fara instrumente prealabile, din Derrida, Foucault, Zizek. Ca sa ii intelegi pe ei, insa, sau, mai exact, pentru a intelege mutatia pe care ei incearca sa o introduca, trebuie sa intelegi si sa cunosti ceea ce refuzi, sub pretinsa eliberare de mistificarea culturii vechi: si anume, tocmai aceasta cultura care le preexista postmodernilor. Pana la urma, eu stiu impotriva cui ofensez, si de partea cui polemizez. Tu stii insa ce aperi si ce ataci? Am inceput deja sa iti demonstrez, o voi face si mai incolo: nu prea… c3) Adaugi faptul ca metafora progresului facut “pe umerii uriasilor” imi este draga si pe inteles. (Dar sa facem o paranteza: stii cine a folosit-o intaia data? Stii cum suna la origine aceasta butada? Stii ca ea nu are nimic de-a face cu Postmodernii, ca este cat se poate de moderna si a fost folosita initial in prima cearta a Modernilor si Anticilor, apoi de Gratian si, in cele din urma, de Baudelaire? Si imi imputi mie ca folosesc termeni vagi…). Punand in discutie capacitatile mele intelective, nu faci decat sa dovedesti injustetea unei interventii care ignora sistematic subiectul (acela al scufundarii programate a Echinoxului de catre voi). Te invit, pentru a-ti oferi linistea interioara, pe un alt taram de dezbateri, pe acest site, in contextul unui text precum “Filosofie si critica”. Liberi de metafore, vom decide acolo ce si cat e de inteles pentru fiecare dintre noi. De fapt, asta e simptomatic pentru voi. Faceti foarte multa galagie, dar inca nu au fost sesizate texte serioase din partea voastra, pozitii clare, programe majore, idei. Eu te invit sa demonstrezi ca nu arunci cu fumigene. Vom vedea daca poti raspunde. c4) Afirmi – demonstrand inca o data cat de lamurite sunt in mintea ta evolutiile dinspre Modernitate inspre Posmodernitate, ca “nu poti fi teoretician de factură postmoderna fara a fi asimilat fenomenologia, poststructuralismul, istoria teoriei literare etc.”, asta dupa ce ai afirmat ca “gandirea postmoderna asimileaza paradigmele dinaintea ei, în mod implicit”. Pe de o parte, e relevata lipsa lecturilor tale in marginea Postmodernismului, respectiv brodarea vaga pe fragila informatie furnizata de damboviteanul postmodernism literar romanesc. Altfel, ai fi stiut ca Postmodernismul in mod explicit nu asuma nimic, revendicandu-se de la o rasturnare simetrica a intregii traditii culturale de dinainte, in virtutea specularii datelor si concluziilor revolutiilor stiintifice ale secolului XX (de unde celebra este confuzia ideologica, dirijata, intre relativitate si relativism). Paradigma cumulativa este, in mod programatic, Modernitatea, iar nu Postmodernitatea, iar acest lucru il poti verifica si doar la nivelul unei filosofii a textului: afirmand absenta unui sens preexistent intr-un discurs si integrand virtualitatile de sens in stilul lui, criticul derridean nu face decat sa nege tocmai traditia cumulativa (in acest caz, semantica), pentru a conferi retoricii aici-nascute, spontan-aparute din nimic, gestul suprem al instituirii lumii, prin limbaj. Diferanta derrideana exprima tocmai aceasta absenta, ca un punct de fuga pe un teritoriu care, de fapt, nu exista, ca o idee nenascuta legata de glia inexistenta a unei himere. In acest gest neverosimil al unui postmodern nu sta cumularea implicita a traditiilor specifice demersului lui (cum afirmi tu), ci, dimpotriva, negarea valorii sau relevantei ei, sub presiunea obsesiei de democratie valorica a unui eu abstract, dezradacinat. Pe de alta parte, fenomenologia, poststructuralismul, istoria teoriei literare (amestecate toate, si ele, in capul tau, desi cea dintai este metoda analitica aproape pre-moderna, cea de a doua doctrina eterogena si tendinta, iar cea de-a treia traditie reflexiva ce incepe cu Aristotel) nu sunt, dupa cum lasi sa se inteleaga, “paradigmele dinaintea” Postmodernismului, pe care el le “asimileaza (in mod) implicit”. Fiindca: mai intai, poststructuralismul descrie in special o tendinta de reflectie (reactiva si, in cele din urma, putin fertila) nascuta nu inaintea, ci in chiar inima Postmodernismului (ca o contestare a structuralismului ce are radacini in formalismul profund modern al Europei rasaritene a inceputului de secol XX, respectiv in unele preocupari lingvistice occidentale; fiind o reactie la marxizarea abuziva a studiilor culturale, formalismul rasaritean face din structuralism o dezvoltare tehnica, iar din poststructuralism – reactie a structuralismului -, o structura dublu reactiva, in primul rand fata de ceea ce neaga din structuralism si in al doilea rand fata de chiar structura reactiva a formalismului – care sta in arheologia acestui poststructuralism -: iata cu ce tendinta reactiv-minora, precum poststructuralismul, cuplezi traditia teoriei literare, care coboara in “Poetica” aristoteliana, si cuplezi fenomenologia, a carei glorioasa istorie ti-o traseaza citatul de tine, dar necititul, Heidegger). Mai apoi, fenomenologia husserliana ii foloseste pe Kant si (el, Husserl, da, implicit) pe Platon, mai apoi pe Frege, insistand in sute de pagini impotriva relativismului, printr-o logica matematica de cristal, de precizii subatomice, nu derridean-fumigene; a se consulta si – e necesara cel putin vizitarea tabloului de materii – “Problemele fundamentale ale fenomenologiei”, pentru a vedea ca tot ceea ce tie iti apare “infricosator” (sa spunem, problema fiintei) marcheaza definitiv, cel putin in ochii lui Heidegger, daca nu si in ai tai sau ai colegilor tai de redactie, destinul fenomenologiei; iar tu faci din fenomenologie o achizitie a Postmodernismului, denotand lipsa lecturilor de manual in chestiune (sau demonstrand ca esti vag familiarizat cu fenomenologia perceptiei, dezvoltata de Ponty, nu, insa, si cu radacinile autentice ale ei, respectiv cu ideea husserliana a “constiintei a ceva”; nu ma mira, deci, ca, achizitionand auditiv – ca sa nu spun urechist – ceva din fenemonologia perceptiei, deci din ideea “constiintei perceptive”, ramai chiar in perceperea spontana a culturii la un nivel nemediat – de unde reclamarea “imediatetei culturii” de catre tine -, ci doar primar, epidermic, organic, deci refuzat de continuturile acestei culturi, pe care si tu le renegi, care te-ar fi trimis la “ceva”-ul din “constiinta a ceva” husserliana. Iarta-mi didascalia, era necesara. Ea te situeaza exact si ma ajuta sa imi dau seama cat si pana unde pot purta aceasta polemica in mod serios cu tine. Nota Bene: Eu nu sunt, macar, filosof. E vorba de cateva lecturi minimale. Sunt foarte curios ce ar fi ramas din rapsodiile tale pseudo-filosofice sub nervul unui filosof specialist.). Continuand ideea ta eronata, legata de Postmodernismul asimilator, cumulativ, deschis traditiei: dupa cum si atitudinile voastre mimetice lasa atat de evident sa se vada, ceea ce a asimilat Postmodernismul din cultura trecutului e un eclectic, dezorganizat si rastalmacit index de concepte si imagini. Dati ochii peste cap cand auziti de “marile nume”, revendicati fara incetare instalarea in prezentul epocii voastre si pretindeti mai apoi ca Postmodernismul asimileaza epocile trecute in mod implicit, ca si cum “Categoriile” lui Aristotel, “Parmenides”-ul lui Platon, “Summa Teologica” a lui Toma, “Monadologia” lui Leibniz, “Critica Ratiunii Pure” a lui Kant sau “Fenomenologia Spiritului”, a lui Hegel, se asuma implicit, subinteles, cumva “de la sine” – automatism explicabil in cultura romana -, iar nu printr-un efort care, tocmai el, te face imun la aceasta iluzie a prezentului de aur al culturii. Croit, pentru voi, “din cutita si pahara”, de parca, antropologic, uman vorbind, poti oricand, oriunde, oricum si cu oricine – la bere, in toaleta si in tramvai – sa dezbati Heidegger sau Hegel. Dar spunand aceasta, nu faci altceva decat sa demonstrezi cu o evidenta strivitoare ca nu i-ai asimilat niciodata, ca nu te-ai lovit de acest efort despre care eu iti vorbesc, ca ai despre filosofie imaginea unor peripateticieni pe care, fara, macar, farmecul lor, vreti sa ii imitati in biografia voastra culturala. Frecventezi Filosofia: intreaba-l pe dl. Ciomos ceva relevant despre Heidegger, nu pe poetii aburinzi ai boemei judetene cel mult simpatice, cand nu chiar hilare. Morga academica e plictisitoare pentru cel ce nu poate fi liber in lumea ideilor; e din nou simptomatic faptul ca tu te simti liber in bufete, langa poeti afectati de alcool.
    .
    d1) Speculatii, lemne discursive… Ma refeream la mizele ultime ale Postmodernismului, care nu se decid in Echinox sau pe Somes, ci la o scara planetara la care nici boema clujeana pe care o fluturi pe-aici, nici revistele cele mai trandy, sau cool, si nici macar cele academice, din Romania, nu prea au acces. Ma refeream explicit la acest sens ultim al polemicii, spunand ca aceasta libertate revendicata irational este, “in ochii ideologilor Postmodernismului, intr-adevar ofensiva, avand in spate un proiect cu care e de polemizat serios”. Nicio legatura nu are asta cu importanta sau neimportanta spatiului virtual de dezbatere. Dezvolti artificial o intreaga vegetatie retorica paralela subiectului si speculanta. “Iarta-ma, dar e chiar trist”, adaugi tu. Foarte interesant, n-am ce spune… d2) In ce sens sunt tributar acestui elitism gaunos si ce este, de fapt, pentru tine, elitismul? Cine are sanse, pe de alta parte, sa tradeze complexe de marginalitate, cel care intr-o cultura elitista se simte confortabil, sau cel care denunta drept gaunoasa si provinciala aceasta justa departajare a culturii reale, concrete, adevarate, de micile si marile asteptari ale unor personaje cu vagi activitati culturale, dar cu si mai vagi idei sau deductii in interiorul culturii insesi, intr-o problema sau alta? Imi arunci in ochi, agitandu-te neverosimil, distinctia gimnaziala dintre acceptia antropologica si acceptia filosofica a “culturii”; spui despre cea dintai ca “include totul[,] de la oale, săgeti, rituri si mituri, până la literatura”: iata ce acceptie a culturii folosesti tu, introducand, pe langa oale, sageti si alte instrumente, chiar bai publice, pisoare si berarii. Nu stiu daca, deci, e ceva de polemizat cu aceasta acceptie culturala pe care ti-ai asumat-o, de vreme ce eu iti vorbesc de un alt sens cultural (si el confundat de tine, restrans, stangaci, la stiintele umaniste: intreaba-l pe Solomon Marcus sau pe Merleau-Ponty – Jacques, nu Maurice – ce ar crede despre asta… Dar voi reveni ceva mai incolo asupra acestui aspect.). In cele din urma, tu faci aceeasi eroare ca si colegii tai: denunti, iar apoi, confundand denuntul cu rechizitoriul, formulezi o sentinta indusa, astfel, abuziv. Te invit mai bine sa evaluezi, obiectiv, ceea ce am gandit eu pana acum – crezand in acest tip de cultura (desueta, moarta pentru voi, sau de asimilat implicit, de la sine), cu ceea ce au gandit pana acum colegii tai, si cu ceea ce tu insuti ai reflectat, pe baza pseudo-romantismului vostru revolutionar. Cu textele pe masa, “cu materialul clientului” (dupa cunoscuta formula steinhardtiana, ca sa citez, la randu-mi, una…). Altfel, cum am subliniat si mai sus, pierdem energii fara sens. Comparati cat de viu e Echinox-ul, pe baza instalarii voastre in cultura vie a prezentului, cu cat de viu e Verso, pe baza instalarii noastre in ceea ce voi considerati cultura moarta a trecutului. Rezultatele sunt strivitoare pentru voi. In ordinea destinului intelectual al redactorilor, proportiile sunt egale.
    .
    e1) Nu ma refeream exclusiv la sinecdocalele tale afirmatii. Acuzam o viziune degajat-culturala pe care o aveti cu totii. “Incearca sa lucrezi cu asta.”, spui tu paternalist-superior, aulic, maiorescian. (Iata traditia vag-impresionista in care va situati…) Eu iti recomand sa lucrezi, la randul tau, cu ceea ce s-a scris inaintea ta, respectiv cu ceea ce, se pare, inca nu ai asimilat (dupa cum afirmai, mai sus, ca asimileaza, implicit, din trecut, Postmodernismul). Tu lucreaza cu sinecdocile, altii vor prefera intelectia. Unii raman condamnati la un vesnic literaturism salonard, altii incearca sa-l renege, pentru a-l putea, ulterior, integra, nu “implicit”, cum vezi tu, deformat, raportul paradigmelor, ci prin efort si incordare, intre-un spatiu dianoetic care face cu adevarat comunicante paradigmele. Si e vorba de o incordare care, nu inteleg de ce nu intelegi, poate fi cat se poate de luminoasa. Mantuitoare. “Judecata care salveaza si defineste lucrurile”, dupa cum se exprima Maxim. De unde aceasta imagine a voastra, in legatura cu marea cultura, drept oboseala, mortificare, gravitate sau tenebrozitate? Acesta e sentimentul vostru in fata marii culturi, nu imaginea insasi a ei (care, sub metonimul bibliotecii, lui Borges ii aparea ca un Paradis.) e2) Construiesti artificial. Nu am exclus cultura din imediat, prin afirmatia ca impotriva ideologilor Postmodernismului se duce o polemica ultima nu la Cluj-Napoca, ci la New-York. Exista un sens de planetaritate al paradigmelor si nu as putea sa iti explic exact (nu tie, fiindca filosofia istoriei sau teologia iti sunt putin cunoscute, in plus, nu crezi in ele) de ce istoria s-a decis la Atena, si nu la Dikea, la Ierusalim, si nu la Ierihon, la Roma, si nu Palermo, la Moscova, si nu la Kiev, in Berlin, si nu la Munchausen. La Sarmisegetusa, daca vrei tu. Dar nu la Sucidava. Si, din ignoranta aceasta impertinenta, faci apologia si critica – de-a valma – centralitatii si marignalitatii, periferiei si capitalei, amvonului si pisoarului (ca si cum gestul sacru, oficiul sau omilia sunt egale cu vomismentele sau urinarile incidente, sau ca si cum spatiile in sine ar fi realmente indiferente subiectului desfasurat in limitele lor: te invit sa iti tii cursurile de profesor de romana intr-o toaleta – eroismul tau puber va accepta! – si sa iti botezi, eventual, copilul, intr-un bideu. Inteleg referinta ta la Duchamp, dar demonstrezi inca o data lipsa reflectiei, sau, mai stilistic formulat, cultura de tip fast-food, plina de semi-preparate si obeza, pe care o ai. Duchamp doreste sa instituie prin simpla prezenta pe simeza a lucrarii valoarea, el crezand inca in coeficientul legitimator – in ordinea spiritului – a muzeului, a spatiului dedicat artei, a locului consacrat – termen ce deriva, observi poate, de la sacru / sacralitate. Pretinzand, insa, ca nu opera in sine trebuie sa comunice un sens, ci receptorul e cel care, in fata ei, trebuie sa o inunde de posibilele lui inductii semantice, Duchamp si-a demonstrat minoratul. Pe care, de altfel, istoria artei i-l recunoaste ca atare. Rationalitatea interioara intelectului va atasa in orice conditie un cumul de sens local, potential, unei aparitii vide semantic. Nu inseamna, insa, ca tot ce are atasat sensul oferit din necesitati de securitate antropologica este si arta. Dimpotriva, obiectul care, din natura sau dintr-un anumit tehne, se prezinta ca o aparenta ce vine deja cu o multitudine de sensuri ce covarsesc receptorul, trece din ordinea firescului in ordinea supra-relevantei, eventual a artei. Bref: tot ce conteaza din acest excurs e sensul real al culturii, pe care tu nu il intelegi, se pare: acela ca nu e suficient ca spatiul, timpul, clientul si intentia sa fie prezente, pentru a exista cultura – sau nu, cel putin, altfel decat in acceptie antropologica, acceptie pentru care, de altfel, totul devine cultura, pana la traditia bideurilor sau a pubelelor. Iar tu confunzi profesorii de filosofie cu poetii alcoolizati, amvonul cu pisoarul, critica interioara a artei cu injuria (culmea, prieteneasca…: injur-o pe iubita ta si spune-i ca a fost asa, amical), cultura cu palavrageala.. ). In legatura, deci, cu afirmatiile tale legate de necesitatea zilnica a culturii, nu are sens sa spun prea multe. Polemizezi cu o fraza construita de tine, pe care mi-o imputi. Fiindca nu inteleg unde am refuzat eu “orice spatiu” culturii. Voi ati sustinut un registru discursiv minor, pe care, in mod simptomatic, l-ati apropiat, instinctiv, de “bar”, “bere” si “baie publica”; pe acesta il negam. Ca te poti manifesta cultural si acolo sau ca poti discuta cultura si acolo, e adevarat, dar asta se intampla doar fiindca ai coborat acolo din biblioteca pe care voi o vedeti ca pe o cripta, si nu fiindca, “implicit”, ai “vocatia” culturii si “inteligenta” naturii ca fond al oricarei cunoasteri culturale, eventual in si prin gesturile rezervate barului si pisoarului. Tocmai fiindca voi credeti in aceasta nativitate culturala ramaneti putin instruiti, peripateticieni, salonarzi si judeteni. Mai vorbesti si de autenticitatea, organicitatea, firescul, imediatețea culturii. Ai fi descurajant, daca mi-ai fi student… Definesti cultura in termenii unui psihologism banal sau in imaginile unui sociologism fripturist. Foarte adesea cultura nu are nimic de a face cu organicitatea (chemand, tocmai, la anorganicitate, la reflectie supra-lunara, la un fel de angelicitate, prin intelectie obiectiva), chiar istoria ei dovedind acest ne-firesc destin, in istorie, al unei traditii mai degraba intelectuale, decat sociale, mai degraba spirituale, decat organice. Iar in cultura majora, ceea ce e autentic e, sub un raport ultim, in-autenticul, ne-originalul, “intelectul dezbracat de vointa”, cum spunea Schopenhauer (te deranjeaza citarea lui?), egalitatea obiectiva cu sine a ceea ce apare, subiectiv, ca fiind inegal, in ochii inegali ai talentatilor de serviciu ai micii culturi burgheze ori proletare. Dar tu nu reflectezi in acest fel despre cultura. In schimb, esti scolarizat suficient, incat sa imi imputi mie elitismul, provincialismul, arivismul chiar! (iar intuiesc lipsa de proprietate a termenilor), neintelegerea. Sa fim, totusi, seriosi…
    .
    f1) Adaugi o nota personala de-o maniera haioasa: “pana nu ma razgandesc”, ca si cum imi faci un serviciu, cand, de fapt, ocupi loc inutil in dezbatere. Mai bine te razgandeai. Spui “si eu vin dintr-un oras provincial ingrozitor”. De unde acel “si eu?” In ce ma priveste, nu as spune acelasi lucru. Dejul nu pare atat de irelevant precum posibilul tau Caracal. In ce priveste istoria, as putea enumera cateva personaje cu directa implicare in 1848 sau Marea Unire (Alexandru Papiu Ilarian sau Al. Vaida Voevod); in ce priveste literatura as putea sa ii amintesc pe Dimitrie Vatamaniuc sau, pastrand proportiile, Radu Saplacan (care în 1982 a adus aproape intreg optzecismul la Dej, de la Cosovei, Iaru, Grosan, la Muresan sau Stoiciu, iar mai tarziu chiar pe Mazilescu); eu insumi i-am dus la Dej intr-un proiect cultural pe Daniel Cristea Enache, Ion Pop, Ion Muresan, Stoiciu, Grosan, Ioan Es. Pop, Ioan Pintea. In ce priveste matematica si logica as putea sa ti-i amintesc pe Leon Birbaum si pe Gh. Siminel (dar tu nu stii cine sunt, consulta “Istoria Logicii”, a lui Anton Dumitriu, ultimul volum, vezi despre “Scoala de logica de la Dej”), sau, in ce priveste un domeniu ceva mai inaccesibil noua, l-as invoca pe Stefan Odobleja (academician, precum Vatamaniuc, care, acesta din urma, e si editor in cadrul integralei eminesciene): in 1938 aparea in Franta o sinteza a ciberneticii generalizate, a acestui Odobleja, legat si el de Dej, precum toti cei de dinainte. Ce sa mai amintesc de colocviile interdisciplinare, unde au venit oameni ca Anton Dumitriu, Steinhardt, Ciomos (iata fraza acestuia din urma, din Postfata la „Jurnalul fericirii”:„Era vara lui 1982. Convenisem impreuna cu domnul profesor Dumitriu sa ne intalnim la Dej, unde urma sa luam parte la lucrarile unei sesiuni de comunicari. (…) In acest context il cunoscusem pentru prima oara pe Nicolae Steinhardt.”). Si as mai putea adauga ceva legat de Galeriile Frezia, unde au trecut efectiv cei mai importanti artisti plastici romani. Nu ma simt cu nimic originar dintr-un oras “provincial ingrozitor”, prin urmare… Asemeni tie. Apoi, ma acuzi pe mine de provincialism (in genere manifestat prin hiperevaluarea centrului), dar iti manifesti oroarea fata de orasele marunte, de parca, sa zicem, Wittgenstein ori Bachelard (la noi, Noica) au activat in Paris ori Londra, nu in munti sau in mediul rural. Ai incercat sa legi originea mea dejeana de un pretins complex provincial (dar pe care il cuplezi si cu elitismul sau academismul), dar, uite, iti demonstez ca te inseli. Nu exista vreo legatura intre acestea. Mai mult, de pe clasa a IX-a (deci de la 16 ani, totusi) am studiat in centrul Clujului (iar in clasa a XI-a faceam pregatiri de excelenta in literatura romana cu Ioana Bot). Asuma-ti provincialismul, prin urmare, fara a generaliza. Despre importanta marginalilor in istorie: e chiar una dintre tezele inedite ale lui Djuvara (dupa cum afirma Raymond) – dar e vorba de marginalitate institutionala si de periferie geografica, ulterior rasturante prin gesturi de revigorare si de salvare a civilizatiei locale din scleroza; nicidecum, insa, nu e vorba de importanta esentiala, in istorie, a minoratului sau a marginalitatii de natura valorica. Nu cred ca mai e ceva de adaugat in aceasta privinta. f2) Uite, acum te recunosc. Repertoriul tau livresc tine mai degraba de alex leo serban (acest pompieristic personaj bucurestean, esuat in critica cinematografica si cu foarte irelevante interventii in dezbaterile importante, refugiat pseudo-mistic prin pampa sud-americana), dar imi imputi folosirea unor nume care, fara ca tu sau grupul tau sa fiti interogati, conteaza si vor conta in lunga durata. Daca lui leo serban cultura “ii umple gura” (relevant reflex imagistic, in cazul lui!), asta tine de propriul lui sentiment in fata bibliotecii covarsitoare: de ce iti asumi la randul tau aceasta suprapunere si de ce confunzi patetismul mitogenetic al culturii cenaclurilor de provincie cu dezbaterile majore ale culturii? Faci o multitudine de inversatii si suprapuneri abuzive, pe care le pretinzi ca valide doar formulandu-le. Verifica-le mai intai, iar apoi demonstreaza-le printr-o minima structura silogistica, expusa printr-un limbaj obiectiv (sa zicem, al logicii, pe care, se vede de departe, ai ratat-o pana acum). f3) Spui ca ai invatat sa nu valorizezi dupa context. Parerea mea e ca te-ai dezvatat sa valorizezi contextual, caci nu exista valoarea nemanifestata, necircumstantiala, absoluta, unanim valabila (idee pe care tu insuti mi-o imputi, dar pe care o folosesti sistematic), cu exceptia lui Dumnezeu. Faci si aceasta confuzie, in care ii introduci pe iubitii tau comeseni poeti? f4) Aberezi lucruri legate de continut si stil. Ce premisa a Postmodernismului imi sugerezi sa studiez, legata de continerea sensului in stil, ca si cum broderia se confunda cu materialul sau ca si cum ideea se confunda cu manifestarea ei lingvistica? Furnizezi aceste ineptii nemediate prin intelectul tau, fie el oricat de modest, dar care ti-ar evoca sub imperiul evidentei ca, pe de o parte, stilul exista numai fiindca deja era acolo un continut, ca departajarea dintre forma si fond e inoperabila altfel decat conceptual, ca ele se contin, altfel spus, dupa o imagine a fenomenologiei, pe care o citezi, cum straturile de ceapa se suprapun, formand chiar “obiectul”. Nicio imagine – nici chiar cea a hologramei (sau ea, in ultimul caz) – din intreaga cultura media, a Postmodernismului, nu poate concretiza aceasta supozitie a comunicarii lipsite de semantica a unui mesaj, prin simpla formulare a unui limbaj incomunicant. Teoria – dramatic de exacta – a informatiei iti demonstreaza ca fara un sistem (binar ori nu) de informatie (deci de mesaj, fie el codat sau transparent) nu exista limbaj sau programare intr-un limbaj. Verifica aceeasi afirmatie cu teoriile recente ale haosului determinist. Exista o informatie (continuta in elementele prime ale materiei, impotriva antimateriei), care precede orice manifestare a elementelor primordiale (aceasta fiind, de altfel, miza experimentala a generatorului de la Geneva.). Psihanaliza iti demonstreaza ca exista o persistenta nucleara (originara) a propriei tale identitati, schimbabile fiind doar formele comunicante. Ceea ce ele comunica, insa, e un continut de sens care, desi nu indiferent la tipul de limbaj ce il exprima (deci restrangand aria posibilielor selectii ale formelor comunicante schimbabile), ramane totusi invariabil in fata acestei biografii succesive a formelor (iar atunci cand schimba ceva, el o face nu in raport cu forma, ci cu sinele). Tu depasesti in absurditate si trilema lui Gorgias: fiinta nu exista, spune el; daca ea exista, nu poate fi cunoscuta; daca poate fi cunoscuta, nu poate fi comunicata: pentru tine, ea nu exista, nu poate fi cunoscuta, dar exista o comunicare care naste aceasta fiinta (iar, de aici, face probabil posibila si cunoasterea ei). Iata ce sofism suspect. Fiindca, de vreme ce comunicarea exista, e doar fiindca ea a fost generata de cunoasterea minima a unui existent. Elemente esentiale de platonism: “logos”-ul exista fiindca lui ii precede “nous”-ul (si e vorba de “logos”, nu, ca in cazul postmodern sustinut de tine, de un “flatus vocis” intamplator). Eu te invit, insa, sa faci o analiza de stil, a oricarui poem il doresti tu, fara sa comunici cu un sens ce preexista (in mintea ta ori in mintea autorului) stilului insusi. Pe de alta parte, iti atrag atentia asupra faptului ca structuralismul insusi concepe stilul ca pe o variabila sau ca pe o functie, iar nu ca pe un centru generator de mesaj, cum sustii tu. Spunandu-mi ca “teoria literara merge atat de departe incat…”, nu faci decat sa te dezarmezi. Citeste textul meu despre “Filosofie si critica”, poate iti ofera cel putin o sugestie privitoare la raportul teoriei literare cu filosofia, respectiv cu un spectru epistemologic functional. Teoria literara poate merge atat de departe incat sa sustina, pe baza stilului meu, ca Marius Lobontiu este “fiul bastard al unei maimute”. Realitatea, insa, o va contrazice. Fiindca el e, fara indoiala, fiul a doi oameni functionand in parametri normali, medii. Verifica, deci, intelectiv ceea ce preiei, pus pe REC, din Postmodernism. (Iar in ce priveste stilul meu ludic de mai sus, care, desi exista, nu a nascut un sens referential, “mai adevarat decat sensul” pe care il caut eu, cum spui tu – caci atunci tu chiar ai fi maimutoi -, iti amintesc sau te informez ca e un intertext realizat cu “Fantomele lui Goya”, al lui Milos Forman. Acolo, Lorenzo, sef al Sfintei Inchizitii, afirmand ca tortura nu genereaza declaratii nereale – ci, dimpotriva, fiind o situatie limita, genereaza declaratii “mai adevarate” decat adevarul – e torturat pana acolo unde recunoaste, sub semnatura, ca e nascut din maimute. Iata exemplu de raport intre abuz stilistic si adevar sau sens. Care e sensul real? Cel continut de stilul declaratiei sale hilare sau cel, rational, al existentului ce preexista acestui stil, si anume: chiar persoana sa umana, care e in acest caz semnificatul? Oare ai inteles?) In sfarsit, termini tu aceste consideratii pseudo-teoretice: “Cred ca am fost explicit”. Da, explicit ai fost. Dar total eronat.
    .
    g) Incosecvent cu tine insuti, imi reprosezi mai departe tocmai opusul a ceea ce sustineai mai sus. “Nu folosi analiza vocabularului ca argument pentru (ne)calitatea conținutului. E grav.”, afirmi tu. De ce? Cumva fiindca, ti-ai dat seama intre timp – suspectand un anume abuz logic, comis in ochii tai prin speculatie stilistica – de faptul ca, totusi, continutul are relevanta, iar sensul nu se naste, legitim, din chiar acest stil? In alta ordine de idei, nu echivalez vocabularul lejer cu lipsa de mesaj si de pertinenta, ci afirm ca acest tip de vocabular e simptomatic pentru existenta (sau, in acest caz, inexistenta) pertinentei mesajului. Nu insist. Iti sugerez insa, pentru o convingere finala, sa cauti marile sensuri culturale ale textelor lui Odagescu si sa mi le comunici mai apoi. O sa vezi ca analiza mea de limbaj e cat se poate de elocventa. Si continuu sa cred ca e incomunicanta (si total deplasata, in contextul primei pagini a revistei Echinox, ce pretinde a reprezenta un mediu universitar, conform vignetei si conform traditiei ei) afirmatia de inceput a unui text minor al criticului literar lasat in urma ta: “A fost misto.” Si “cultura e faina, pe bune.” Cata profunzime, ce relevanta, ce pertinenta, cata substanta… Iata imnul unor intelectuali veritabili, a carui apologie o formulezi: “Noi facem cultura, noi suntem totuna cu profesorii de la facultate, noi – si poetii beti din Arizona! Ura! Ura! Hai Steaua! Jos Guvernul! Traiasca Libertaua si printipiile boborului! Traiasca Teatrul National”. Dar cand suntem constransi sa spunem idei, furnizam vomismente (“cool”, “naspa”, “marfa”, “beton” sau “nasol”) si facem la pisoar.. Cam acesta e tonul culturii romane actuale: intre catharii (epuizati) de la Paltinis (si neo-catharii mai nordici de la Cluj), respectiv grupa mica a recentelor promotii ale importantului Echinox de odinioara.
    .
    h) Ai dreptate ca au existat in trecut atacuri la adresa conceptului inalt al culturii, atac pe care voi il mimati, abia, neinscriindu-va, precum maestrii vostri postmoderni, intr-o armata barbara veritabila, ci intr-o mucozerie ajunsa, deodata, intr-o biblioteca. Iti multumesc pt. asemanarea mea cu un sef al garzii pretoriene. Nu imi displace imaginea. Adeseori, gura mincinosului scapa adevaruri. Intelepciunea populara spune ca oamenii beti si copiii mici rostesc acelasi adevar. In ce priveste, insa, stilul in care ai redactat acest fragment pamfletar, trebuie sa iti spun ca el e penibil in esenta lui, fapt pe care il poti observa din expresii precum “copăcel crescut din troscot”, “vajnic, gros si irefutabil” sau, altundeva, “E trist.”, “Vai” sau “E grav.”. A se slabi!…
    .
    i) Tu nu vezi oboseala culturala si falimentul intelectual, ale Postmodernitatii (deci nu intelegi nimic din alexandrinismul evident in experimentalismul artei postmoderne, asa cum nu intelegi prea multe nici din, de exemplu, criza universitatii europene, ca expresie a unei stari de declin intelectual general, suscitat de o dezvoltare tehnica – media, dar nu numai – inca foarte alerta.). Parerea mea este ca esti sau prost informat, sau naiv. Sau, in fine, rau-intentionat. Nu e vorba de reperele mele teoretice azi invalide (spune-mi te rog cine a decis invaliditatea lui Aristotel, a lui Kant, a lui Hegel, a lui Schelling, sau, in cazul reperelor culturale, a lui Dante, a lui Cervantes, a lui Shakespeare, a lui Dostoievki, a lui Mann, a lui Eminescu sau a lui Proust). Nu e vorba nici de disputarea unei “notiuni imuabile si universale” a canonului. (Aici iti denoti ignoranta: eu lupt impotriva acestei definiri pompieristice a canonului, mizand pe o formula a memoriei, configurata prin intermediul traditiei; functionarea acestei logici o poti verifica de pilda in cazul tuturor sistemelor religioase; cultura, ea insasi, e, dupa cum a fost denumita – desi sunt posibile rectificari – o religie imanenta sau seculara). Ca exista un sens de universalitate (sa ii spunem, insa, ecumenicitate) al canonului e un truism (insa nu si pentru tine, care, dupa toate probabilitatile, confunzi canonul cu listele canonice sau cu listele curriculare universitare). Este vorba de o varsta de declin a culturii europene pe care nu am atestat-o primul (si ma mir ca nu ai sesizat-o inca, cel putin bibliografic vorbind), iar despre ea gasesti referinte la Vattimo, Lyotard, Hutcheon, sau, daca vrei, Patapievici (in “Omul recent”, Marius, nu in “Politice”: ai gasi si acolo, dar implicit. Si mi-e teama ca nu ai sesiza asta.). In rest, e hilar ceea ce sugerezi, legat de posibilul meu populism de factura politica. Din nou, deviezi polemica. Specific.
    .
    j) Te automagulesti spunand ca, fiind de acord cu o criza a universitatii, ai facut “cate ceva in aceasta privinta”. In primul rand, lucrurile stau prost, fiindca, in adevar, nu ai rezolvat – si nu ati rezolvat – nimic prin acea dezorganizata (si, v-a demonstrat cu cifre, la acel moment, Mircea Muthu) dezinformanta rebeliune. Riscurile nu le inteleg, cel mult s-ar fi putut sista aparitia Echinox-ului, ceea ce, in conditiile agoniei lui din ultimii ani, ar fi fost o decizie dezirabila. Desi nu eleganta. (Insa istoria face uneori dreptate in forme ce au aparenta injustetei.) Pe de alta parte, speculezi o observatie a mea: eu ma refeream la o criza a valorilor universitare (implicit in contextul unei obsesive inter-culturalitati ce urmeaza altei erori, a colonialismului); ma refeream mai exact la declinul unei viziuni a universitas-ului, “pierduta” de sistemul Bologna intocmai cum originile crestine ale Europei au fost “pierdute” de neratificata Constitutie Europeana. Tu, insa, impreuna cu Horea Poenar (el riscand, intr-adevar, un post in Universitate), ati militat intr-un fel de sindicalism (civic, nu inteleg ce legatura are asta cu lipsa optiunilor tale politice!), iar nu intr-un proiect vizionar al unui nou model de initiere intelectuala. Altfel spunand, ati facut zgomot pentru salarii, gestiunea fondurilor, programe, curricule si protocol interuniversitar, iar nu pentru, de pilda, obligativitatea logicii pentru fumistii (si retoricii) studenti comparatisti… A-ti asuma, prin urmare, un merit referitor la mizele si proiectele unui nou concept universitar e abuziv.
    .
    k) Te miri in fata ideii mele privitoare la salvarea manieristilor. Nu inteleg ce nu e evident in faptul ca nu toti creatorii unei epoci raman intr-o memorie a viitorului. Cazuti in uitare, acestia sunt inferiori celor care, desi nu majori, prin manierismul lor comunica un sens de “tehnicitate” a artei, considerat relevant de comunitate. Ce nu ti se pare transparent, din aceasta logica a memoriei comunitatilor? Sau ce te trimite, imediat, la “Judecata de Apoi” a culturii, metafora nicasiana pe care nu ai inteles-o deloc (ceea ce arata lipsa de organ metafizic: in cazul tau, nu al lui Noica, fireste…)? Spui ca, vorbind despre moartea culturilor, te refereai la “osificare”, la “cadere in irelevanta”, la “(cadere in) academism excesiv” sau la “suprauz pana la pierderea sensului”, invocand apoi cazul eminescian “in scolile noastre”. Parerea mea este ca nu ti-a mai cazut in mana un manual de literatura romana de pe vremea cand erai licean intr-un orasel groaznic de provincial. Nici manualul lui Mircea Martin, nici cel al lui Manolescu, nici cel coordonat de Simion, nici cel al lui Negrici nu mai folosesc cliseele, academismul sau excesul in ceea ce il priveste pe Eminescu. Cat despre caderea lui in irelevanta, aici faci o confuzie intre strategiile deficitare ale unei didactici autorizate a momentului, respectiv raporturile obiective dintr-o cultura (in care, in acest caz, Eminescu nu e catusi de putin in irelevanta sau osificare.). In finalul acestui paragraf vag, spui: “Credeam ca-i evident si de bun simt, că doar nu-mi imaginam o cultură dandu-si obstescul duh pe trotuar”. Am impresia ca surprind (a cata oara?) o flagranta lipsa de precizie a termenilor (dar faci, totusi, teorii minunate despre stil si continut). Ai auzit undeva sintagma “obstescul sfarsit”, iar aici vorbesti despre “obstescul duh”, confundand notiuni generale, fapt ce explica, fireste, confuziile, mai subtile, pe care ti le-am identificat si explicat, de natura conceptuala.
    .
    l) Denunti o pretinsa “ambiguitate a termenului cultura”, pe care eu as manipula-o. Nu inteleg de unde provine aceasta conspirativita a ta. De ce crezi ca incerc sa ma manipulez si pe mine insumi? Operezi o distinctie si o sub-distinctie, ambele urechiste. Imi reprosezi ambiguitatea unui termen, iar tu te produci cu ambiguitatea unei logici. Cum am spus mai sus, diferenta intre cele doua acceptii ale “culturii” (introdusa odata cu cercetarile formaliste ale creatiei populare, iar, apoi, prin cercetarile structuraliste ale identitatii comunitatilor) este realizata intre o acceptie antropologica si o acceptie filosofica a culturii (iar nu, cum spui tu, intre o acceptie “istorica” si una “academica”). Nu e lipsita de relevanta confuzia ta sau, mai exact, indreptarea mea: nu doar istoricii folosesc sensul antropologic al culturii, asa cum nu o neglijabila parte din cultura academica foloseste aceeasi acceptie, antropologica, refuzand-o pe cealalata, filosofica. Apoi, identificand acceptia filosofica (“academica”, in termenii tai) cu “istoria (…) gandirii umaniste in general”, deci cu “istoria literaturii, filosofiei, teoriei”, nu faci decat sa folosesti o naiva conceptie populara, in genere raspandita in masele culturale diletante, despre cultura ca productie artistica original-creatoare. Acesta e un sindrom tipic culturilor minore, e adevarat (care au ridicat glasul din anonimatul lor istoric prin “expresivitatile involuntare” sau melodramatice ale unei seculare creatii populare). Te trimit din nou la Ponty, Marcus sau Basarab Nicolescu. Ai vedea ca stiinta isi are principalul rol intr-o astfel de paradigma culturala, furnizand ceea ce (macar din sumarele consideratii ale Ioanei Em. Petrescu puteai afla) se cheama “model cosmologic”. Orice cultura e modelata, constient sau inconstient, de astfel de modele (fie ca ea subscrie modelului cosmologic al epocii, fie ca adera, constient, la un altul). Iar tu vorbesti varietati despre citarea inexacta a lui Djuvara, respectiv despre statutul chestionabil al lui Spengler si necesitatea circumspectiei in fata gandirii lui. E intr-adevar chestionabil, dar, pare-se, nu de catre tine… Tu il poti inca folosi. In ce priveste folosirea nepotrivita a lui Djuvara, ai dreptate: puteam invoca orice alt nume, principiul istoric al non-disparitiei culturilor e acelasi. Daca ai citi, insa, “Tipare si civilizatii istorice” – si numai titlul, prin prima lui notiune, ti-ar fi putut spune ceva despre conceptul special, prea putin antropologic, al culturii, la Djuvara -, ai fi vazut ca, de pilda, in cazul civilizatiei chineze, unde izvoarele epigrafice sunt putine, istoricul legitimeaza aproape entuziast utilizarea surselor literare populare si culte (precum legendele, miturile, basmele, epopeile), aratand ca, punand in centrul lor epic modele eroice, sunt foarte aproape de perioada regatelor combatante (deci de evul mediu), de varsta mijlocie, a culturii in care au aparut. De unde relevanta istorica a unei paradigme culturale definita in acceptie filosofica (iar nu, cum banuiesti tu doar fiind vorba de un istoric, antropologica). Totodata, morfologia istorica (sugerata chiar de notiunea “tiparelor istorice”) face o mediere intre cele doua acceptii ale culturii, fapt pe care cred ca l-ai pierdut din vedere. Dar nu ai citit, se vede, volumul discutat. Ma mira faptul ca il apreciezi impreuna cu mine pe Djuvara. Diferenta dintre noi este, in acest caz, ca eu stiu pe ce bazez aceasta apreciere. Tu o faci mimetic, cel mai probabil. Sau instinctiv. Cam asa e cultura echinoxista recenta. Iata ca nu “implicit”, de la sine, se asuma traditia trecutului, totusi…
    .
    m) Imi reclami pretiozitatea indicatiilor bibliografice, intrebandu-te in cele din urma: “Ar ajuta cu ceva argumentele mele dacă as intra pe Wikipedia ca sa gasesc cate un nume mare de citat pentru fiecare fraza? Ar ajuta daca i-as sti din memorie? Întelegi unde bat?” Ei, intr-adevar, aceasta fraza a ta e exemplara pentru ignoranta voastra culturala. Voi nu comunicati cultural prea multe, insa “bateti” inspre, doriti sa spuneti oarece, discutiile voastre “aduc a…” si plutesc la nesfarsit in aceasta zona vegetativa a intelectului culturii pe care nu o intelegeti fiindca o refuzati. Pe de alta parte, ma mira acest reflex interogativ care trimite la Wikipedia! Intr-adevar, oferim raspunsuri dupa chipul intelectului si formulam intrebari dupa asemanarea noastra… Daca ar trebui sa legitimezi printr-un apel cultural absolut firesc pentru cei care frecventeaza cultura fiecare fraza a ta, tu ai apela la wikipedia? De ce ai pus, spontan, aceasta intrebare? Fiindca, in ce ma priveste, vorbesc de pe fisele mele de lectura. E relevant faptul ca indicatiile bibliografice va repugna, cultura trecutului va mortifica, centralitatea valorica va sperie. E ilustrativ si faptul ca aveti reactii alergice la dezbateri conceptuale si ca, acolo unde un om perfect normal cultural se simte la el acasa, voi vedeti doar afectari, cripte, mortificari, academisme. E oare lipsit de semnificatie faptul ca va simtiti straini in cultura, ca, de aceea, confectionati concepte artificiale, facile, de cultura a budoarului si de minore manifestari intelectuale? Eu zic ca nu.
    .
    n) Incerci o glosa in marginea ideilor mele foarte clare, precise, in privinta unei posibile “arheologii” a impresionismului. Imi pui in atentie ca si Manolescu e impresionist, apoi ma intrebi daca il scuzam doar fiindca are un limbaj academic. Concluzionezi: “Il scuzam.”, si sintetizezi ulterior tot tu, acuzandu-ma ca sunt inconsecvent (pe mine, care lipsesc total din acest dialog cu tine insuti): “Pari a spune urmatoarele: a face critica impresionistă implică a-ti expune propriile păreri subiective. Corect. A o face in “registru minor” e condamnabil, te face un “mucos”, “precar”, “inutil” etc. Incorect, vezi mai sus.” Ce sa vad mai sus? Prietene, esti schizoid, te-ai rupt in doua! O parte din tine chestioneaza, cealalta, sub chipul meu imprumutat, raspunde. Ca, in final, cea dintai, sa acuze si sa denunte. Mai mult, inainte de aceste ultime paragrafe ajungeai la concluzia: “Imi vine sa cred ca te-ai descurca mai bine singur in polemica asta.” Nu stiu care dintre noi… Raspunzand acestui rechizitoriu artificial, incep prin a semnala faptul ca Manolescu are un limbaj colocvial (iar nu academic, cum il numesti tu: iar ai probleme cu proprietatea termenilor) doar in anumite texte ale sale si pana intr-o anumita perioada a atat de inutilei sale activitati critice (cu putine exceptii de remarcat). In rest, limbajul sau e la randul lui precar (ca sa nu mai spun nimic despre logica, banala, a textelor publicate in Romania Literara, sporadic, in ultimii ani). Traieste de la faramiturile ce au cazut de la masa la care, in urma cu doua decenii, mai era, inca, stapan. Pe de alta parte, ce te face sa crezi ca as condamna doar minoratul lui Odagescu (firesc, de altfel, dar reprosabil cand e insotit de galagia asta provocata de voi in jurul lui)? Am publicat un text despre minoratul prozatoarei Ruxandra Cesereanu (iar referintele mele la retorica ei halucinanta sunt deplin confirmate de recenziile lui Cernat si DCE), am publicat un text referitor la “Resentimentarii canonului romanesc” (unde il criticam pe bardul Musina), iar despre Manolescu am scris, intr-un dialog in publicare, despre canon, un fragment pe care l-am expus si public la Colocviul Asociatiei Romane de Literatura Generala si Comparata din Iasi, din luna iunie, pe care ti-l reproduc. Sper ca va fi elocvent: “(…) Din pacate, Nicolae Manolescu e exponentul unei situatii jalnice, a pierderii in biografie a unui destin cel putin decent, de critic literar de serviciu al unei literaturi adesea apreciabile, cand nu modestă ori minora de-a dreptul. Nemaiavand timpul si, de fapt, puterea necesară pentru a sustine intr-o teorie a canonului o istorie literara, Manolescu mai poate face gestul ultim de neputinta, incordat intr-o vointa infantila de autoritate, intr-o simfonie pe care a inteles-o cel mult pana in zorii optzecismului, dar pentru a carei descifrare solfegica nu are capacitatile intelective (deci teoretice, în acest caz) necesare. (…)”
    .
    o) Insisti cu generalitati, diletantisme, pseudo-reflectii. Imi imputi ca nu am inteles “ceva esential”, de parca e ceva esential in tot ceea ce tu ai spus. Imi vinzi idei de-a gata, evidente, pe care nici un student decent nu le-ar nega, referitoare la critica trecutului sau la asumarea lui prin raportare critica. Nu am spus nimic altceva in raspunsul meu, cand iti citam exemple numeroase de polemici ce au marcat secole intregi. Dar nu tu faci aceasta polemica cu trecutul cultural, ci, de pilda, in “Levantul”, Cartarescu. Pentru a intelege, insa, de ce se raporteaza de o anumita maniera la trecut, in polemica sa (uneori fara ca autorul insusi sa o stie), trebuie sa cunosti mai intai acest trecut, cu identitatea si formele lui cele mai proteice. Altfel ai foarte multe sanse sa nici nu sesizezi polemica, sa nici nu intelegi ca acolo e o ruptura, cand nu o discontinuitate sau, ca in cazul Postmodernismului, o traumatica autocastrare. Vorbesti de “optiunea pentru cultura noua”, ca si cum simpla ta optiune, sau a gastii echinoxiste, poate asuma – fara a parcurge – cultura trecutului. Ca apoi sa formulezi o reclamatie fantezista, referitoare la “a aplica ad verbum” cultura trecutului celei prezente, ca si cum eu v-as fi reprosat nu ca nu aveti lecturi esentiale, ci ca nu scrieti epopei, categorii, poetici, evanghelii, dogmatici, sume teologice, monadologii, critici ale facultatilor, filosofii ale istoriei. Vorbesti apoi de “reinventarea de sine” a unei culturi. Rostit de tine, dupa intreaga apologie vegetala de pana aici, termenul pare efectiv gol. Din ce se poate reinventa o cultura, pana la urma? Din pisoar, bideu si berarii? Sau ai cumva impresia, afirmand ritos “Cultura veche traieste atunci cand e criticata de cea noua.”, ca esti in stare sa critici cultura veche, in sensul de a dialoga cu ea coerent si deplin? Da, vei actualiza cultura trecutului cand vei formula, asemeni lui Hegel, o critica a kantianismului, sau, asemeni lui Heidegger, o critica a traditiei ontologiei post-socratice. Intr-un alt registru: vei critica trecutul literar cand vei scrie “Don Quijote” impotriva unei literaturi telenovelistice de cavaleri confectionati, cand vei scrie “In cautarea timpului pierdut” in contra unei eflorescente veleitare a literaturii mic-burgheze, cand vei scrie, in plan teoretic, “Anatomia criticii”, impotriva monografismului biografist sau sociologist de inspiratie european-marxista, ori cand vei scrie “Canonul Occidental” impotriva unei “Scoli a Resentimentului” (care in America a fost de mult denuntata si care se instaleaza, sub ritmul lent al deplasarii istoriei politice dinspre Occident inspre Orient, in tarile slab dezvoltate ale Europei). Aminteste-ti cum s-a raportat Pierre Menard la precursoul sau, Cervantes (dupa cum ni-l prezinta Borges): rescriind, printr-o de neinteles formula aproape metafizica, “Don Quijote”, iar nu facand joc de glezna intr-o publicatie culturala exilata din propria traditie recenta, militand pentru “misto”, “cool” si “marfa”, injurandu-l “prieteneste” si “ludic” pe Eminescu sau ascultand debitatiile boemei locale despre Heidegger. Cred si eu in critica formulata la adresa trecutului (voi insa pierdeti din vedere critica, in inima culturii, formulata permanent la adresa prezentului!), dar ea tine de o generica “cearta a univeraliilor”, de o “titanomahie” severa, de un dialog ultim in stiinte si in arte, si nu de pompieristicile formule precum “a respinge vechiul pentru a fundamenta noul drept continuare.” Lipsa de logica elementara, la urma urmei. Nu poti respinge ipoteza cu care polemizezi, dimpotriva, trebuie sa o formulezi corect, coerent, precis. Ei bine, asta ia timp, fiind vorba de o ipoteza subintinsa, pana la voi, la scara planetara si triplu-milenara. Din pacate (nu! din fericire!), probabil si multiplu intelectiva.
    .
    p) Ma intrebi: “cine naiba esti tu sa-l judeci pe Horea Poenar in calitatea lui de director al revistei?” Te intreb la randul meu: Dar cine (fara naiba, Marius…) e Horea Poenar, ca sa nu il pot evalua (lasa termenul judecatii) tocmai in acest statut (iar nu calitate!, calitatea e de pedagog, de teoretician, de parinte) de director al revistei? Nu inteleg ce fel de imunitate asigura functia de director al revistei, sau, mai exact, de ce asigura o imunitate, si nu, mai ales, o responsabilitate, pe care a ratat-o deplin, fapt aratat si de profesorul Borbely in textul sau din ianuarie 2009, din Observator cultural. Sau cine esti tu insuti, ca sa ma chestionezi pe mine in privinta polemicilor pe care le port cu argumente la vedere sau sa cenzurezi o dezbatere in legatura cu o revista a carei istorie decenta te exclude, fiindca nu i-ai putut face fata? Ai perfecta dreptate ca am gravitat vag in jurul Echinoxului. Tii minte de ce: datorita ifoselor pe care voi insiva nu le puteati trece cu vederea in redactie. Acel text pe care l-am oferit – si pe care il cataloghezi, din nou aulic – “prost”, era de fapt o programatica introducere la o proiectata rubrica de revista presei culturale. Cel putin aveam constiinta declararii principiilor initiale, intr-o rubrica totusi marginala si care, in publicistica romana, e tratata “a battons rompus.” Paralel cu acel text, insa, dommul Poenar iti poate confirma faptul ca i-am oferit o critica a unei afirmatii din “Teoria valorilor” a lui Vianu, declarandu-se uimit in legatura cu disponibilitatile mele teoretice si cu – cel putin pentru cei 19 ani pe care ii aveam – precizia logicii acelei polemici (cu trecutul…).
    [N.B.: Iata ce scriai in mailul tau din 10 noiembrie 2006, ca raspuns de primire al acestui text pe care il critici: “E foarte ok articolul tau, putin lung pentru rubrica online, dar nu excesiv - e mai bine sa reglezi tu asta pentru textele viitoare decat sa intervin eu acum. Pentru revista e in regula asa.” Sunt doua posibilitati care explica ciudata ta opinie, diferita, de azi: fie esti duplicitar, fie la vremea respectiva erai un redactor sef al Echinox neinspirat si neperformant (ceea ce am demonstrat eu legat de promotiile echinoxiste ale ultimului deceniu), acceptand texte proaste pentru revista si publicandu-le. Cred in aceasta a doua varianta, mai degraba, intrucat textul cu pricina era, intr-adevar, stangaci. Bunavointa publicarii articolului ramane valabila. Dar tot valabila ramane si precara ta gestionare a Echinox. O demonstreaza numerele revistei insele, inconsistente si cu circuit inchis.]
    .
    q) Este de-a dreptul ingrijorator (nu imi placea cuvantul, rostit de Poenar, despre Borbely, dar chiar ma uimeste negativ) ca pentru tine “electia speciala”, existenta “talentului” sau, in unele, foarte rare, cazuri, a “geniului”, sunt infricosatoare (cu toate ca mai sus vorbesti despre autenticitatea, oganicitatea si imediatetea culturii, respectiv despre “vaocatie” culturala). Tu esti egal in electie, talent si geniu cu Eminescu, iar Odagescu e egal in aceleasi puncte ale capacitatilor interioare cu Hegel. Iata un lucru la care nimeni inca nu s-a gandit, dar care poate fi obiectiv valabil. Cu o conditie. Ca tu sa scrii o opera obiectiv comparabila cu a lui Eminescu (in amploare metafizica, arhetipala, simbolica, estetica, dar si axiologica), iar criticul literar sa scrie o opera egala sub aceleasi raporturi cu a lui Hegel. In caz contrar, trebuie sa recunoasteti ca Eminescu si Hegel aveau ceva (electie? talent? geniu?) ce voi nu veti avea niciodata. Nu ma intreba de ce, nu ma intreba ce-i de facut. Infricoseaza-te, fiindca e intr-adevar cutremuratoare aceasta imagine a propriei micimi, a definitivei condamnari la sublunaritate, minorat si perisabilitate. Parerea mea e ca tu esti descalificat, declarandu-te oripilat in fata acestor tropi care, desi pot fi inlocuiti cu altii in discursul critic, semnifica aceleasi raporturi obiective. Stahanovist de buna-credinta ce esti, doresti egalitatea pentru catei si te bucuri ca nu esti un barbat alb, european, mort, cand, vezi bine, exista ceva profund elitist in intreaga istorie culturala, care a dus la formarea unei traditii a valorii (canonice), in acelasi timp in care (sa zicem Matilda Cugler, Samson Bodnarescu sau, din epoca interbelica, Bacalbasa, deci) minorii si irelevantii au fost maturati de istorie cu toata galagia lor si aruncati in rumegusul de aur (mai bine spus, de lemn) al literaturii. Intr-un registru poate nepotrivit, acestea sunt consecinte ale existentei electiei, talentului si geniului. Spune-le altfel. Dar concluzia va fi aceeasi: apele de sub cer vor fi intotdeauna despartite de apele de deasupra cerului. Si se va arata uscatul. Asta e tot.
    .
    r) “Camarad într-a scrisului”? Eventual “intr-ale scrisului”. Pe de o parte, deci, gramatical vorbind, nu imi poti fi niciun camarad. (Scrii, pe deasupra, “a disconsidera”, in loc de “a desconsidera”, iar in alt loc formulezi pleonasme caragialesti: “e dinamica, adica nu sta pe loc”.) Pe de alta parte, insa, imi vei fi camarad intr-ale scrisului atunci cand vei fi publicat textele de critica si teorie, respectiv teologie, pe care le poti gasi chiar si pe site-ul meu (pe unele, cam un sfert, dintre ele). Pana atunci, ramai un comentator de subsol al acestor texte si unul dintre redactorii sefi care, obiectiv vorbind, au anonimizat Echinox-ul. Respectiv participant la un colocviu studentesc, candva, prin 2007.

  • Luigi Bambulea

    (continuare si final)
    s1) Spui platitudini la nesfarsit. Sunt de acord ca nu trebuie sa fii la fel de bun ca Eminescu pentru a incerca modeste exegeze sau pentru a aplica lecturi carteziene unor poeme aproape gnostice. Dar trebuie sa fii Heidegger pentru a scrie pagini ultime, fundamentale, despre Holderlin. Nu in sensul in care ai fi Lobontiu Marius si ai scrie despre Eminescu. Eu, cel putin, la asta ma refeream. Poti fi, insa, Noica, vorbind despre opera lui Eminescu, sau, la fel de credibil (desi la un nivel de profesionalism, nu de viziune ultima), Ioana Em. Petrescu. Nu inteleg nici legatura numarului din Dilema, din ianuarie 1998. Au fost, de fapt, doua numere (in ianuarie si in martie: fiindca dosarul dedicat lui Eminescu si coordonat de Cezar Paul Badescu a starnit un sir de proteste, pana in Parlamentul Romaniei – Leonida Lari, mai exact -, impunand o intemeiere ulterioara, facuta prin apelul legitimant la Alexandru Paleologul). Am certitudinea ca nu ai citit acel dosar. Sau daca l-ai citit, ca nu-l mai tii minte in proportie de 90%. Acel numar nu critica frontal opera eminesciana sau portanta ei in gandirea ori creatia romana ale secolului XX. Era vorba de o deconstructie a mitogenezei eminesciene, in tonul recent promovatei scoli de critica a imaginarului a lui Lucian Boia (care isi publicase “Istorie si mit in constiinta romaneasca” cu abia cateva luni – si cu la fel de mare scandal in juru-i – inaintea dosarului dilematic). Eu insumi am scris despre diferenta dintre eminescologie si eminescofilie si sunt perfect de acord ca adevartul punct nevralgic in intreaga mosternire eminesciana nu sunt detractorii lui Eminescu, ci adulatorii lui psihotici. Prin urmare, fa-ma sa inteleg de unde provine intrebarea ta legata de acel dosar, in contextul criticarii marilor figuri ale trecutului? Observ ca nu esti la curent nici macar cu aceasta prima observatie, ca acel dosar dilematic nu aborda opera poetului, ci un construct mental care delocalizase figura eminesciana si o utilizase ideologic sau, oricum, decontextualizant. Si manipulant. In sfarsit. Iata la ce ti-ar folosi biblioteca (sau cultura trecutului, fie el si recent…). s2) Imi spui apoi ca nu e ceva relevant pentru actualitate a face un divort de opera eminesciana. E simptomatic modul in care te instalezi, cu toate asteptarile, iluziile si restransele capacitati, in prezent… De fapt, citind afirmatia mea, ai vedea ca eu formulam ca o ipoteza posibila faptul ca nu esti intr-atat de infantil incat sa doresti sa il injuram gratuit ori ludic pe Eminescu si ca, probabil, propui o despartire de el (cum a facut-o, sub pretextul aceleasi igiene demistificatorii, Manolescu, in 1993, copiindu-l, insa, pe Nemoianu, care publicase un text in chestiune in Contrapunct/1990). In rest, fireste ca nu cu tine voi discuta problema despartirii de Eminescu, ci, eventual, cu Mircea Cartarescu, cu Nichita Danilov, cu Mircea Ivanescu, cu Ion Muresan. In ce priveste ideea despartirii modernistilor “ce i-au urmat” de Eminescu, ti-as recomanda sa revezi “Eminescu si mutatiile poeziei romanesti”. Ioana Em. Petrescu are argumente contrarii, cel putin in privinta marilor modernisti romani (exceptandu-l, e adevarat, cu precautie, dupa cum ii scrisese in dedicatia de pe volumul oferit lui Fanache, pe Bacovia; acel Bacovia, despre care Fanache insusi scrisese “Ruptura de utopia romantica”). s3) Nu prietene, nu te-am gasit pe Google, tu insuti mi-ai oferit eseul tau despre Eminescu, amical, inaintea plecarii tale la acel colocviu din 2007, cu invitatia unor eventuale sugestii. Ai uitat, insa. Apoi, esti de-un incredibil infantilism, sau, oricum, stangaci, amintindu-mi ca “e, totusi, colocviul Eminescu de la Iasi!”… Unde, iarta-ma, se intampla ceva anume fundamental, si inca nu a sesizat nimeni? Spune-mi cati dintre cei 36 de laureati si-au pus numele, pana in clipa aceasta, pe un studiu fundamental despre Eminescu, sau macar pe un volum nu de neglijat? In final: te indoiesti de Rosa del Conte. Care e scopul? Cunosc foarte bine polemica ei chiar cu profesoara clujeana pe care tocmai am citat-o. Cunosc si limitele din “Eminescu sau despre Absolut”. Eu o citam, insa, ca un exemplu, printre altele, de critici straini, care, alaturi de altii romani (si, in ultima instanta, de Stanescu, care era in discutie) l-au pus pe Eminescu in centrul unui canon literar. Cu aceasta afirmatie trebuia sa lucrezi. Nu cu reactiile tale pretins-autorizate despre Rosa Del Conte.
    .
    t) In sfarsit, ajungand la finalul polemicii: Imi raspunzi ca l-ai lasat pe Odagescu in urma ta, la Echinox. Jalnic… Eu te intrebam ce ai lasat, nu pe cine. Banuind ca nu l-ai nascut pe Bogdan (poate ca Zeus, din capul propriu, pe Atena), mi se pare, in cele din urma, simptomatic si faptul ca eludezi cele cateva numere aparute in timpul coordonarilor tale si ca raspunzi (automatism relevant) ca ai lasat in urma ta un… student. Exceptand situatia in care tu l-ai format pe “criticul literar Bogdan Odagescu” (caz defavorabil lui, dar nu mai putin tie), imi dau seama de conjunctura aberanta pe care a produs-o dl. Poenar in redactia echinoxista. In loc sa lasi in urma ta dezbateri de idei, intr-o revista vie si contand in geografia culturala, nu foarte mare, a Romaniei, sau mai ales in istoria ei intelectuala, te ingropi penibil intr-o ultima replica infantila, plina de neputinta.

  • Vasile Gogea

    Pretuiti mai tineri colegi,
    urmarind (cu o oarecare detasare) disputa domniilor voastre, am o vaga senzatie ca “echinoxul” se preschimba in “solstitiu”. Daca va fi fiind asa, atunci intrebarea esentiala care se pune este: care solstitiu, de “vara”, ori “de iarna”? (Observati, va rog, ca in cazul “echinoxului” aceasta intrebare nu are prea mare relevanta, avind in natura sa continut “echilibrul”.) Dar, cine stie, daca axa Pamintului isi modifica, fie si doar cu citeva secunde, unghiul, atunci si “echinoxul” trebuie “recalculat”. Ceea ce nu mi se pare chiar o tragedie!

  • Luigi Bambulea

    Exact despre asta este vorba: necesitatea unui reper axial! Pamantul insusi, schimbandu-si sensibil pozitia, o face in jurul unei astfel de axe, nu haotic, fara program, sau confundand polii obiectiv dati (pe care nu ii va putea niciodata suprapune, oricat s-ar stradui sa demonstreze ca diferenta lor e inexistenta sau irelevanta). Nu cred, insa, ca intrebarea esentiala sa fie aceea legata de sensul acestui solstitiu. De vara sau de iarna, el sugereaza oricum crepusculul. Ca sa ne destindem, iata definitia paralela (conotata valoric), pe care o foloseste Ioana Petrescu, nu irelevanta in acest context: „Echinoxul este un timp (…) in etern echilibru, ca timp care nu cunoaste dramele ruperii, opririi, declinului; un timp sferic, pe care imaginatia il aseamana calotei sferice a universului platonician, ale carei puncte sunt, toate, echidistante fata de propriul centru. (…) Timpul solstitial isi pierde caracterul cosmic de imagine mobila a eternitatii si primeste caracter istoric (comportand adica eroziunea, ruperea stagnarea, degradarea).” Ati avut mare dreptate introducand aceasta jucausa diferenta in discutie, iata ca si numai definitiile termenilor impart istoria revistei in doua. Desigur ca vesnic nu este nici un proiect, dar ceea ce mi se pare totusi regretabil e modul in care traditia echinoxista e jignita de recenta prestatie precara a redactiilor ultime. Cat despre “recalcularea” despre care vorbiti, ea trimite tocmai la premisele unei culturi intemeiate in silogism, nu in pamflet sau in imnografie apocrifa a libertatii delirioniste, cand nu delirante. Finalmente: har Domnului ca, asa cum spuneti, nu e tragica nici macar pervertirea Echinox-ului, in cultura tarisoarei noastre. Tinand-o tot asa, vom ramane definitiv periferici, minori, nesemnificativi (tocmai datorita acestui complex sisific: prin care construim, ca apoi sa desfiintam, sa demontam, sa ingropam, fara, macar, a considera anormal, scandalos sau tragic aceasta).

  • anunturi gratuite online

    buna este bun postul sigur am sa mai vin aici foarte bun

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: