Deviant Logo

Despre Echinox (1)

post details top
Oct 2nd, 2010
post details top
Despre Echinox (1)

[Această rubrică oferă textele acelor polemici în care am intervenit în mod personal şi public. Vor fi oferite textele acuzate doar în cazurile în care va fi necesară confruntarea, cu ele, a poziţiei mele polemice. Dacă public aceste polemici intelectuale aici este doar întrucât le găsesc a avea o relevanţă culturală minim necesară. Este evident că ele au un coeficient de subiectivitate foarte scăzut, când nu de-a dreptul absent. Luigi B.]

DOSARUL ECHINOX

Cazul Borbély-Poenar şi declinul revistei

De curând, aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Echinoxului a generat o polemică în interiorul Literelor clujene, care merită o atenţie specială din două raţiuni: pe de o parte, această polemică presupune o dezbatere implicită, în jurul unei importante ‘instituţii culturale’ a ultimelor patru decenii, pe de altă parte, cum şi e de aşteptat, polemica îşi are gradul său de interes actual, cu atât mai mult cu cât, fapt ştiut, cea dintâi victimă a unui război e întotdeauna adevărul. Nu că el nu ar exista de nici o parte, ci fiindcă, pus fiind la mijloc, îşi pierde transparenţa. Îmi permit aici recenzarea acestei recente dezbateri – odată cu specificarea propriei mele poziţii şi a evaluărilor pe care se susţine. Nu am pretenţia de a face lumină într-o polemică abia începută şi, altminteri, fertilă, fapt pentru care voi extinde aprecierile mele dincolo de orizontul textelor pe care se întemeiază bună parte a materialului de faţă. Până la urmă, aceste aprecieri – expresii ale unei poziţii cumpănite – dau calitate unei dezbateri (măcar pentru faptul că ele sunt cauzate şi întreţinute de aceasta). În ce priveşte Echinoxul (din punctul meu de vedere, iremediabil risipit ca proiect major), va putea privi aceste poziţii ca pe nişte indicatoare necesare într-o vârstă decrepită a sa. E adevărat – iar aceasta îl priveşte pe profesorul Borbély, mă priveşte pe mine, îi va privi poate pe alţii – facerea de bine e… licenţioasă, dar de costat nu costă decât onestitate intelectuală. Un preţ mare (şi adeseori dat pe nimic), dar uşor de suportat pentru unii, puţini, pentru care substanţa stării de fapt are relevanţă, mai puţin topica unei argumentaţii de exerciţiu.

În numărul 198/8-14 ianuarie 2009, al Observatorului cultural, Ştefan Borbély publică un text despre Echinox 40, în care face o analiză generală a stării actuale a Echinoxului, prin surprinderea calităţii ultimelor redacţii ale acestuia. În opinia sa, aniversarea celor 40 de ani ai revistei nu şi-a atins mizele, iar aceasta se datorează unei fisuri de valoare între generaţiile mature (moral şi intelectual) de până în 2000, respectiv generaţiile infantile (în aceleaşi zone de personalitate) ale ultimilor opt ani şi, mai ales, ale prezentului. Girând în perioada de după 2001 redacţii al căror majorat cultural nu s-a confirmat niciodată, Horea Poenar se face vinovat, practic, de eşuarea cu graţie a revistei Echinox, „purtând-o într-o direcţie care nu confirmă nici tradiţia uneia dintre cele mai titrate publicaţii pe care le-a avut România postbelică, nici orgoliul apartenenţei – celor ce au făcut-o – la un act major de cultură.” Acceptând cu dezamăgire o opţiune eronată, Ştefan Borbély adaugă: „Ca protagonist voluntar al transferului de ştafetă de atunci, nu mi-am imaginat nici o clipă că estomparea impactului public al Echinoxului va evolua direct proporţional cu megalomania sprinţară a redactorilor săi, exasperaţi de faptul că statutul lor de echinoxist se leagă, fatalmente, de o tradiţie calitativă strivitoare.” Evaluarea se încheie ferm: „Azi, Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice. (…) Revista trăieşte, în momentul de faţă, prezentul propriei sale insignifianţe.” În interiorul textului profesorului Borbély există repetate aprecieri la adresa directorului revistei, din 2000 şi până azi, Horea Poenar, toate acuzând atât gestionarea defectuoasă a redacţiilor, cât şi manipularea subtilă, în tonul unui marş festiv, pe a cărui melodie redactorii actuali apreciază numerele apărute în ultimii opt ani ca provocând cel mai înalt impact pe care Echinoxul l-a avut în presa culturală postdecembristă. Celor două direcţii de critică ale profesorului Borbély (manipulantul, dar ineficientul manager Poenar, respectiv infantila şi neputincioasa redacţie actuală) li s-ar fi cuvenit un dublu răspuns. Totuşi, Horea Poenar îşi asumă răspunsul unic, din poziţia de spiritus rector al unei tinere şi pestriţe adunături, specificând, în debutul replicii sale, publicate în nr. 200/22-28 ianuarie 2009, al aceluiaşi Observator cultural: „Cititorii revistei nu sunt probabil familiarizaţi cu sentimentele pe care Ştefan Borbély le nutreşte în privinţa mea, aşa că e posibil să fi citit acel text acordându-i o prezumţie de onestitate şi de rigoare pe care, evident, nu le merită.” Trecând peste dubla eroare, taxată ca argument ad hominem în retorică – şi, deci, descalificantă – a profesorului Poenar, îmi exprim, în primul rând, nedumerirea, şi, mai apoi, dezamăgirea: nedumerirea ce vine din dificultatea de-a pricepe de ce un om totuşi cult transferă, încă din premise, discuţia în ordinea unui discurs personal (şi, de aceea, îndoielnic), ca şi dezamăgirea de-a constata că fermitatea şi curajul sindicalistului Poenar, din celebrul scandal cu Universitatea, s-au transformat, pe baza unei reale vânători ulterioare căreia puţin era şi-i cădea victimă, într-o conspirativită absolut nesănătoasă. În sfârşit, dacă prezumţia de onestitate nu îi poate fi acordată profesorului Borbély datorită unor pretinse (şi poate reale) sentimente nutrite faţă de domnul Poenar, ce l-ar face pe cititor a-i acorda acestuia din urmă această prezumţie (în virtutea aceloraşi „bune” sentimente pe care dovedeşte că le are faţă de colegul de consiliu profesoral Borbély, în rândurile Eratei… publicate în Observator)?

Nu aş dori să fiu dovedit drept agent de gardă al profesorului Borbély; nu doar că nu am motive în acest sens ori că profesorul Borbély e capabil să se justifice ori să se apare singur, dar nu pot fi bănuit nici că am vocaţia unei atât de mărinimoase avocaturi. Mai mult, intervenţia însăşi a domnului Borbély nu e una dintre cele mai cordiale sau imparţiale, apelând şi ea, nu o dată, la o anume violenţă a expresiei. Personal, însă, o consider justificată de către o fermitate pe care a simţit-o necesară, într-o situaţie ce nu mai e tolerabilă. Apoi, sunt câteva aspecte ale intervenţiei domnului Poenar, care merită o analiză şi un răspuns venite din partea unei terţe persoane. Am debutat în presa culturală clujeană în Echinox (cu un text despre mofturile goale ale revistelor şi redacţiilor culturale!); am suferit dezamăgirea de-a cunoaşte trei redacţii eterogene ca valoare, dar monoclite ca atitudine; am renunţat la Echinox în favoarea unei fals pretinse rivale, Verso, pentru a suferi, ulterior, câteva infantile (dar, ce e important, injuste) atacuri, publicate de „pigmeii frustraţi” ai actualei redacţii. Am, deci, o oarecare justificare pentru prezenta intervenţie: nu din vreun resentiment (fiindcă motive serioase nu am), ci mai ales fiindcă dezbaterea trebuie continuată şi la nivelul studenţilor (al cărora e, până la urmă, Echinoxul), ca şi fiindcă sunt câteva aspecte pe care consider că le pot nuanţa. Îmi voi specifica în final poziţia proprie, dar nu înainte de-a evidenţia şi de a pune în cumpănă câteva – discutabile – afirmaţii şi judecăţi ale lui Horea Poenar.

.

I. Din început aş observa absolut nepotrivitul ton în care directorul Echinoxului înţelege să răspundă unei lucide problematizări. Retorica ce susţine replica profesorului Poenar îmi e foarte cunoscută din redacţia Echinox; acum pot doar să-mi exprim dezamăgirea de-a constata că ea e(ra) erijată pe trunchiul unei atitudini a directorului (în faţa căruia însumi am deplâns-o în repetate rânduri. Sancta simplicitas!). Sunt însă trei aspecte definitorii ale acestui tip de retorică, şi aş dori să le rezum, fiindcă ele sunt simptomatice pentru discursul gălăgios şi infatuat (altminteri gol de idee) al multora dintre redactorii de azi ai revistei: 1. mimarea unei anume condescendenţe, a unei atitudini de compasiune respectuoasă faţă de un interlocutor căruia i se insinuează un profil cu retard (exponentă a acestei atitudini ar fi expresia „incompetenţă îngrijorătoare”, din textul profesorului Poenar); în subsidiarul acestei retorici rebarbative (dar bine vătuită şi mascată de un discurs cult exersat) stă o ironie impertinentă, care invocă permanent caracterul de exemplaritate al unor autorităţi ori situaţii minimale sau maximale; acestea din urmă sunt alese în aşa fel încât să jignească public interlocutorul (câtă ipocrizie, în modul acesta de a ataca!); aici, cred, polemica intelectuală încetează: „În primul rând, vreau să atrag atenţia cititorilor asupra unei orbiri a profesorului Borbély, despre care Paul de Man ar spune că e gravă şi sugestivă.”, „Ajunge aici să precizez că greşeala de strategie de care dă dovadă profesorul Borbély e evidenţiată în cursurile din anul I de la Facultatea de Jurnalism.”, „E o lecţie simplă de teorie literară, ce se predă în anul I al Facultăţii de Litere.”. 2. mimarea unui soi de atitudine intrigată, pe baza căreia omnipotentul autor îi induce cititorului senzaţia unor argumentaţii totale, suficiente, încheiate, când, în adevăr, argumentele sunt fie contra-argumente invalide, fie doar afirmaţii (necuantificabile ori neverificabile); expresii ale acestei atitudini sunt invariabil regăsite în propoziţii şi clişee recurente în replica profesorului Poenar: „e limpede”, „mă îndoiesc profund”, „această modalitate… nu merită nici un alt comentariu”, „cred că nu mai trebuie să adaug nimic cu privire la acest punct”, „afirmaţia intră sub incidenţa legii şi nu merită nici un alt comentariu…”; 3. ascunderea unei premeditate violenţe a limbajului în spatele, pe de o parte, a denunţării unei pretinse violenţe a celuilalt, şi, pe de altă parte, în spatele unor expresii ale politeţii ori deferenţei, dar care, contextual, au funcţia unor injurii, ironii grosolane ori impertinenţe gratuite. În acest sens, regret faptul că Horea Poenar refuză să dezbată în termenii lucizi ai unei maturităţi intelectuale (de care nu mă pot îndoi că o are), preferând violenţa ce devine cu atât mai acuzabilă, cu cât se foloseşte de un discurs mai cult, mai subversiv, mai şiret. Această retorică e haina unui rege gol pe dinăuntru şi e probabilă în atitudinea socială, ca şi din presa culturală, a celor mai mulţi (şi, oare de ce?, mai minori intelectual) din prezenta redacţie Echinox. Ultimele numere (ca şi articole din Steaua, ale unora) probează această afirmaţie. Cum nu pot dezvolta aici un studiu, sper ca cititorul să caute, spre exemplificare, bibliografia indicată.

.

II. O primă afirmaţie ce merită decupată din textul lui Horea Poenar face referire la poziţia sa în interiorul redacţiei: „Aş vrea, în primul rând, să-i mulţumesc lui Ştefan Borbély pentru complimentul surprinzător pe care mi-l face. Întreg textul afirmă, direct şi indirect, că am reuşit şi reuşesc – cu succes total – să manipulez toate generaţiile de echinoxişti din 2001 încoace. E vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de minţile a peste 50 de autori tineri, care, din diferite motive (şi prefer să cred că e vorba mai degrabă de puterea mea de fascinaţie, decât de mediocritatea lor), s-au supus şi mi se supun fără crâcnire.” Înainte de toate, cifra de 50 de autori e fabulatorie; referindu-se, da, la numărul semnatarilor de articole, pot fi 50 de tineri, însă numărul redactorilor activi şi stabili din aceşti opt ani nu depăşeşte cifra de 30 de oameni. Da, aşa este, Horea Poenar are o putere de fascinaţie aparte, mai ales pentru studentul răsărit de an I, care găseşte în cursurile domniei sale o alternativă dezirabilă la plictisul şi oboseala analizelor fonetice sau ale istoriilor buchisite ale aşa-ziselor figuri mari ale literaturii române de secol XVIII. Personal ţin minte că, în urmă cu trei ani, un grup de tineri vedeam în Horea Poenar un profesor în jurul căruia era posibilă formarea unei atitudini comune: intelectuale şi de generaţie; păcat că, între timp, cea dintâi dimensiune a acestei atitudini s-a volatilizat (cu zgomotul unei retorici flamboaiante deja descrise). De aceea, domnia sa ar trebui să ştie că şi mediocritatea multor redactori s-a adăugat mimetismului lor, iar acolo unde nu a fost vorba de mediocritate au ieşit la suprafaţă fie fronda (cazurile Doboş, Derevlean, eu, care am abandonat corabia), fie originalitatea (cazul Olga Ştefan, pe care, fiind şi ea redactor, regret că o implic în aprecierile negative făcute la adresa întregii redacţii). Dorinţei lui Horea Poenar de a crede că nu mediocritatea redactorilor e cauza directoratului său manipulator, i-aş opune logica justă a profesorului Borbély: „Nu întâmplător, puţine nume dintre ultimele promoţii ale Echinoxului n-au confirmat după plecarea de la revistă: derivele personale în serie sau insuccesele nu pun pe gânduri pe nimeni?” E adevărat că afirmaţia îi priveşte pe tineri cu vârste de, până la urmă, maxim 30 de ani. Dar la fel de adevărat e că, la aceleaşi vârste, echinoxişti ai anilor ’80 propuneau perspective critice inovatoare (chiar cazul sugestiei lui Borbély într-o anumită problemă a liricii blagiene, preluată apreciativ de criticul deja specializat pe atunci în opera lirică a lui Blaga, Ion Pop) ori creaţii poetice impuse numaidecât ca piese de rezistenţă ale regimentului optzecist ardelean (într-o justă compensaţie a optzecismului cenacliştilor de luni ai Bucureştiului literar).

.

III. În problema receptării Echinoxului după ’89, H. Poenar contraatacă o afirmaţie a profesorului Borbély, arătând că, dacă Echinoxul de după 2000 nu a avut o receptare foarte solidă, Echinoxul de după ’92 (al directoratului Borbély-Braga) are în arhivă numere cu până la 80% din tiraj nevândut. E acesta un concurs de nereuşite? Înainte de toate, receptarea într-o perioadă determinată a unei publicaţii, ca şi impactul ei în zona culturală, are ca indice real abia în subsidiar problema tirajului: defectuoasa distribuire a revistei nu are însă nici o relaţie cu prestanţa ei calitativă. Iar popularitatea scăzută a unei publicaţii literare lunare ori trimestriale are şi cauze cât se poate de străine câmpului cultural (de la evenimente de prim interes de natură politică ori socială, la dezbateri mai cotate ale unor publicaţii vecine). Apoi, cine va număra exemplarele nevândute din arhiva directoratului Poenar, atâta timp cât există un alt indice al evaluării acestui directorat?: anonimizarea treptată a publicaţiei. E adevărat, pe de altă parte, că Echinoxul cunoaşte debutul declinului său după Revoluţie, dar acest fapt se datorează unor mutaţii evidente (tranziţie socială şi politică defavorabilă actului cultural, dezinteresul crescând faţă de un monument al dizidenţei, generaţii noi ale Literelor, ca şi schimbarea atmosferei universitare, în sensul atomizării şi al disoluţiei centrilor culturali catalizatori). De aceea, mă văd obligat să recunosc aici că, în măsura în care declinul Echinoxului are motivaţii ceva mai largi ca acoperire istorică (şi nedeterminabile la nivel individual), directoratele Borbély-Braga, respectiv H. Poenar, au vină şi scuze egale. Ceea ce nu justifică, fireşte, lipsa de proiect (atât ca viziune culturală, cât şi ca proiect concret de susţinere culturală şi financiară, de orientare şi reconstrucţie a schemei editoriale, de regândire a sistemului şi listei de colaborări şi de relaţii cu alte publicaţii, de propunere a unor dezbateri serioase, necesare, percutante, de selectare şi formare continuă a redacţiilor). Nu ştiu dacă directoratul ’92-2000 a avut un astfel de program (care există cu certitudine în Caietele Echinox), dar ştiu că acela al perioadei de după 2000 e programatic inexistent.

.

IV. Imputării profesorului Borbély, conform căreia „redacţia a suprimat paginile în limba maghiară şi germană”, domnul Poenar îi răspunde: „Este o calomnie josnică împotriva redactorilor maghiari de la Echinox din 2001 până în prezent. (…) Voi arăta mai jos că necunoaşterea acestor fapte (din 2001 şi până acum paginile maghiare lipsesc din foarte puţine numere) dovedeşte că Ştefan Borbély îşi permite să judece, global, Echinoxul actual, fără să-l fi citit.” Acestei replici i-aş opune afirmaţia unuia dintre actualii redactori maghiari ai revistei, decupată din grupajul programatic al numărului aniversar al Echinox (intitulat Echinoxul în labirintul său): „Ca unul dintre redactorii paginilor maghiare, din păcate, văd o ruptură mereu existentă între trupul revistei şi fragmentul miniatur maghiar, o ruptură care e mai mare decât diferenţa generată de cele două limbi. În epoca «mitică» a revistei, asumând o retrospectivă nostalgică, această ruptură era vindecată de prieteniile dintre redactori şi solidaritatea (sau chiar rezistenţa) intelectuală în opoziţie cu autorităţile detestate. Azi, în era sloganelor şi propagandei despre multiculturalitate şi comunicare, ruptura s-a mărit regretabil.” (Làszló Szabolcs).

.

V. Enumerând criticii echinoxişti de după generaţia fondatoare, „începând cu Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian etc.” (acuzaţi de Uricaru la aniversarea Echinox pentru timidul spirit de promovare a grupării), Horea Poenar specifică faptul că lor li se adaugă, „e adevărat, şi critici de după 2001, cum ar fi Ioan Pop-Curşeu, Alex Goldiş sau Bogdan Odăgescu.” Stupoarea – invocată de profesorul Borbély în textul său – începe să-mi dea şi mie târcoale. Cititorul constant de presă culturală se va întreba pe bună dreptate: cine e „criticul Bogdan Odăgescu”? Şi, mai apoi: sunt comparabili Ioan Pop-Curşeu şi Alex Goldiş cu acest Bogdan Odăgescu? Cu excepţia unei cronici corecte despre o ultimă carte a criticului Ion Simuţ, tânărul Odăgescu nu a avut nici un fel de intervenţie serioasă în dezbaterile literare ale ultimilor doi ani (de când e student şi redactor al Echinox). Dimpotrivă, se remarcă printr-un cronicărism juvenil, parafrazant, contaminat de truisme, neesenţial, ca şi printr-un stil absolut derutant (minor, infantil, pestriţ), al unui jurnalism cultural imberb. Nu e acuzabil întrutotul, dar nici critic literar nu e: „D.p.d.v. cultural nu mă enervează nimic. Cultura e faină. Serios.”, afirmă „criticul” într-un editorial despre ce-l enervează pe dânsul, publicat mai lunile trecute în Echinox. Într-un alt număr, deschizând Echinoxul, dai peste o primă propoziţie, a aceluiaşi, dintr-un reportaj referitor la un târg de carte: „A fost mişto.” Şi mă întreb: ce se întâmplă cu imparţialul Poenar, atunci când, neavând critici pe degetele de la o mână, pentru redacţiile directoratului său, după plecarea lui Goldiş, comite asemenea jenante (în primul rând pentru bietul copil) gafe? Măcar dacă, în locul prietenului Odăgescu, Poenar ar fi avut inspiraţia de-a-i numi fie pe Olga Ştefan, fie pe Robert Moscaliuc…

.

VI. „Ştefan Borbély reproşează Echinoxului actual faptul că nu şi-a citit tradiţia (lucru pe care nu îl poate demonstra decât combătându-i judecăţile şi, în realitate, negându-i astfel dreptul la opinie).” Înainte de toate, profesorul Borbély se fundamentează pe atitudinea redacţiei actuale în cadrul aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea revistei (manifestare desfăşurată în decembrie 2008), ca şi pe modul în care această atitudine e reflectată în textele din grupajul Incredibilă şi tristă poveste a candidului Echinox şi a nepoţilor săi fără suflet (nr. 9-12/2008). Logica pe care se fundamentează Borbély e una corectă: trebuie să nu ai habar de ceea ce a propus culturii Echinox (1. ca grupare de intelectuali; 2. ca cenaclu; 3. ca revistă), pentru a crea impresia că ai o poziţie privilegiată (exprimată într-o atitudine pretins relaxată şi prost dezinhibată), în raport cu Echinoxul deceniilor VII-IX. Se poate reproşa: Dali cunoştea foarte bine pictura occidentală, ca şi majora operă e lui DaVinci în contextul Renaşterii europene, când a pus fire grosolane de mustaţă Giocondei. Aşa este, dar Dali a ieşit din minoratul spiritual al unui gest imberb, oferind culturii, după ştiinţa mea, alternativa: Enigma dorinţei, Persistenţa memoriei, Spectrul sex-appeal-ului, Metamorfoza lui Narcis, Momentul sublim, Apariţia unei feţe şi a unei cupe cu fructe pe plajă şi altele. Din alt punct de vedere, de ce, după cum lasă a se înţelege exprimarea profesorului Poenar, a contesta o judecată înseamnă a combate dreptul la opţiune? Cumva fiindcă, în logica unui postmodernism derizoriu adaptat mioritic, dreptul de a avea o opţiune coincide şi cu dreptul de a avea dreptate ori cu dreptul valabilităţii absolute a acestei opţiuni? Dictatura libertăţii nu exprimă o libertate, aşa cum exprimarea libertăţii nu exprimă cu necesitate un adevăr; din acest punct de vedere, opţiunea redacţiei de azi e posibilă ca act, dar condamnabilă ca alegere. Apoi, a-i reproşa lui Borbély că le fură tinerilor de azi ai redacţiei Echinox dreptul la opţiune e o hiperbolă de-a dreptul hazlie. Poţi avea o opţiune atunci când maturitatea intelectuală te determină la o alegere, dintre n posibilităţi, alegere ce conţine refuzuri, selecţii şi alternative. Refuzul tinerilor redactori îl cunosc; dar care sunt selecţiile şi alternativele pe care ei le propun? Deoarece, ca grup şi ca produs al travaliului lor intelectual în redacţie, au relaţii vagi cu ceea ce, în temeiul unui nivel de valoare, numim drept cultură. Sunt şi foarte tineri, până la urmă. Ceea ce scuză produsul, dar nu şi orgoliul lor cultural.

.

VII. „Ştefan Borbély reproşează singurului text din Echinox pe care l-a citit (dar pe care îl redă trunchiat unui public care, în mare parte, nu îl cunoaşte…) că ar fi trebuit să aibă alte intenţii în momentul în care pretinde acestui text să fi pomenit câteva momente esenţiale în istoria Echinoxului. Textul nu dorea totuşi să fie o istorie a «trecutului ‘de rezistenţă’ al revistei».” Dincolo de faptul că ar fi fost o performanţă redarea altfel decât trunchiată, deci integrală, a acelui text, în interiorul textului lui Borbély, mă întreb de ce Poenar consideră că Echinox are un „public care, în mare parte, nu îl cunoaşte” (sau, mai exact, nu îi cunoaşte numărul aniversar, unde e publicat textul incriminat de Borbély), aceasta într-o epocă în care circulaţia informaţiei culturale nu e o problemă nerezolvabilă, iar textul cu pricina nu a apărut azi-ieri? Cât despre faptul că textul citat „nu dorea să fie o istorie” a Echinoxului, după cum afirmă Poenar, aş semnala că unul dintre redactori crede altceva, semnând un fragment programatic al grupajului în cauză: „Ceea ce am realizat împreună în acest număr e, mai degrabă, o anti-aniversare, pe alocuri ludică şi ironică, permiţând radiografierea deloc superficială a întregii «dinastii» Echinox.” (Marius Conkan).

.

VIII. Deşi nu o urmează, Horea Poenar consideră că s-ar fi impus tăcerea, „o reacţie normală în faţa situaţiei jenante în care se află cineva.” Până la urmă, nu Echinoxul, care realmente nu mai e nimic relevant în ceea ce oferă azi culturii, ci Ştefan Borbély, care le spune acest adevăr, e într-o situaţie jenantă. Lupul a fost mereu moralist. Inversarea subtilă a rolurilor, a poziţiilor defavorabile, a situaţiilor delicate e o altă marcă a simptomatologiei unui discurs gol sau, dacă vreţi, plin de sine, promovat fără discernământ printre nişte tineri ce ajung să-i cadă, din neştiinţă şi imaturitate, victime. În sfârşit, finalul textului domnului Poenar devine şi el infantil, declamând că, în cazul în care profesorul Borbély nu îşi va prezenta public scuzele, se va autoexclude „din comunitatea intelectuală.” E o limită, credeam, şi în jocul derizoriu al acestui tip de discurs, dar uneori, pare-se, el merge până acolo unde neveridicitatea devine ridicolă. Imaginaţi-vă, vreau să spun, ostracizarea definitivă a lui Ştefan Borbély, rămas singur într-un colţ de bibliotecă, pe motiv că i-a jignit, fără a le cere scuze, pe râzgâiaţii cu pretenţii culturale, aşa-zişii echinoxişti din actuala redacţie a revistei, când, în fapt, le-a pus în faţă trei adevăruri ştiute de toţi: 1. Horea Poenar a gestionat defectuos ultimii ani ai revistei; 2. Echinox nu mai există în cultura de primă valoare a României de azi; 3. atitudinea absolut infantilă a redactorilor e păguboasă atât pentru revistă, cât şi pentru propriul lor traseu intelectual.

Ofer cititorului, în acest colaj redactat critic, abia premisele unei dezbateri. Fiindcă, spre exemplu, prea puţine lucruri s-ar putea să ştie, fie el conştiincios sau intermitent vizitator al presei culturale, despre disputata redacţie actuală a Echinoxului, întâlnită nominal ori colectiv în rândurile de mai sus. Nu închei înainte de a mai face, însă, o observaţie. Cu toate că Horea Poenar încearcă să susţină o linie de continuitate (de la actualii redactori, înspre vârstele de aur), în redacţia Echinox (pentru a o legitima), tinerii înşişi demască un complex de inferioritate, bazat pe conştientizarea lipsei de mesaj cultural sau a inconsistenţei acestuia, în raport cu generaţiile anterioare. În grupajul Echinoxul în labirintul său (din numărul în cauză 9-12/2008), e uşor depistabilă o nesiguranţă constantă în discursul acestor tineri literaţi, nesiguranţă în tonul căreia e recognoscibilă, într-o primă fază, acceptarea minoratului, dar, într-o a doua, scuza şi motivarea (uneori pline de un nejustificat orgoliu) ale acestuia. Redau câteva exemple: „…probabil, Echinoxul era, pe vremea studenţiei părinţilor mei, o emblemă.” (Olga Ştefan), Echinoxul nu mai este ce a fost. (…) Este adevărat. Echinoxul nu mai este ce-a fost…” (Cristina Miloş), „Trebuie să admit, ca un cititor care savurează rătăcirile captivante prin jungla vizuală a culturii contemporane, că sunt într-o dilemă delicată când vine vorba de Echinox, fiindcă văd revista ca pe o fată foarte tânără şi inteligentă, dar care nu răsfaţă privirea cu forme şi trăsături interesante…” (Làszló Szabolcs), „Anul 2008 e anul cu secetă pentru Echinox, cei 40 de ani vorbesc despre vremuri cu ploi şi verdeaţă.” (Robert Moscaliuc), „…am pus de-un Echinox acidulat, antikitschos, am închegat un monstruleţ în care se regăsesc elemente disparate şi non-conformiste, reguli şi ciocane cu care să le pui la pământ, ironii, semnături ludice şi melancolii necitite de nimeni.” (Laurenţiu Malomfălean). Dar, imediat următoare acestor lucide evaluări, sar în evidenţă scuzele menite a atenua vina sau a mângâia orgoliul: Echinoxul nostru nu-şi mai permite să aibă pretenţiile don-quijoteşti ale Echinoxului de acum 20 de ani…” (Olga Ştefan), Echinoxul nu mai este ce-a fost, dar asta pentru că spiritul veacului de la primul lui descălecat până în prezent nu mai este, în chip firesc, acelaşi. (…) Nu mai este cum a fost, dar nu a murit. Spiritul Echinoxului chiar nu s-a înălţat la cer încă!” (Cristina Miloş), „Anul 2008 e anul cu secetă pentru Echinox. (…) Poate, totuşi, seceta e un lucru bun…” (Robert Moscaliuc), „În primul rând Echinoxul respiră. Horcăit, agonic, însă respiră.” (Laurenţiu Malomfălean). Sigur că s-ar cuveni un răspuns fiecăreia dintre aceste – false, infantile, teribiliste – scuze… (aşa, de pildă, i-aş spune Olgăi Ştefan că, dacă prin „don-quijotesc” înţelege „utopic”, se înşeală, întrucât istoria îi dovedeşte că obiectivele echinoxiştilor – ca grup intelectual, dar şi individuale – „de acum 20 de ani”, au fost cât se poate de realizabile; tot aşa, de pildă, i-aş răspunde Cristinei Miloş că, indiferent de „spiritul veacului”, performanţa şi autenticitatea culturii sunt aceleaşi din zorii Academiei, ai Lyceumului, ai universitasului şi până azi; în sfârşit, i-aş atrage atenţia lui Laurenţiu Malomfălean asupra faptului că, în actualitate, cultura română e confruntată cu un nemaiîntâlnit fenomen de veleitarism şi superficialitate, încurajat şi practicat la nivelele ei cele mai înalte [de la noi Biblii, care sunt programatic simple îndreptări, în timp ce teologia şi cultura au nevoie de traduceri profesioniste, la istorii literare discreditabile şi căzute la rang de antologii personale], iar ei pun „de-un Echinox acidulat, (…) un monstruleţ în care se regăsesc elemente disparate şi non-conformiste (…), ironii, semnături ludice şi melancolii necitite de nimeni.”). Dar mă limitez aici doar la a-l invita pe cititor să contemple atâta frumoasă derivă a unor tineri cu valori variabile, dar cu aşteptări egale şi cu randament aproape minim dincolo de sesiunea de examene. Ca să nu reproduc şi absolut ieşita din comun (chiar frizând bunul simţ) afirmaţie a „criticului Bogdan Odăgescu”: „Ce o să ies din Facultatea de Litere? Echinoxist.” Dumnezeule mare!

Mă grăbesc să închei şi, de aceea, să atrag atenţia asupra unui aspect: deja am invocat diferenţa de valoare a redactorilor actuali. Regret, şi o spun iar în privinţa celei dintâi – că în această dezbatere i-am tras pe Olga Ştefan (cultă şi echilibrată, cu fin talent poetic şi cu o foarte lucidă voce critică), pe Robert Moscaliuc (exeget corect, lăudabil tânăr cronicar literar) sau pe Laurenţiu Malomfălean (aplicat şi informat, cu unele căderi de stil, mai ales în ultima vreme, pe panta unor barochisme de valoare nulă, dar potenţial bun critic literar). Cu aceşti tineri, de altfel, Echinoxul îşi menţine rubricile de cronică serioasă. În rest, nu cred că se poate miza pe studenta de carnet, absentă din presa culturală (cu excepţia Echinox şi Steaua), goală de idei majore până acum, Silvia Mitricioaei, cum nu se poate miza pe jalnic-ludicul (epigon decadent al „maestrei Cesereanu”, după cum singur o numea) Marius Conkan. Şi nu fiindcă nu ar avea inteligenţă critică sau simţ de discernere a valorilor (au existat şi texte critice mai mult decât acceptabile, publicate de ei); dar atitudinea pe care o manifestă în scris (şi nu numai), într-o ieftină critică a orice, îi descalifică (şi vor înţelege mai târziu de ce) din cultura adevărată (care e, ca să îl citez pe un bun cunoscător al gândirii elene, nu doar acumulare de informaţie, ci şi melete ten psyche, o cultivare a sufletului în sensul cel mai responsabil al devenirii). La fel, dimpreună cu ei, nu se poate miza nici pe – egali lor – anonimii gata la a critica şi a râde prosteşte din te miri ce (trădându-şi apartenenţa definitivă la vulgul din care au ieşit), nesemnalaţi încă, nici în Echinox, dar nici pe aiurea, cu problematizări culturale – mai reuşite ori ba –, dar care să existe măcar şi, de aceea, să bucure. Totodată, trebuie observat şi faptul că actuala redacţie a realizat câteva numere ce au ridicat cu mult nivelul Echinoxului, în urma nefericitei prestaţii a promoţiei Lobonţiu. Dosarele şi interviurile ultimelor numere sunt un semn bun, dar atitudinea generală şi atmosfera lor de desfăşurare culturală sunt nepotrivite şi păguboase. Ceea ce e considerat drept umor e o neobosită băşcălie de prost gust, iar ceea ce e considerat jucăuş e un deplasat ton care nu are nimic de-a face cu o autentică atitudine ludică (pe care ar putea-o învăţa la şcoala, mai veche, a aceluiaşi Echinox). Nu mai departe de cazul meu, în urmă cu ceva timp, la o rubrică de recenzare a presei culturale, Silvia Mitricioaei îşi râde în pumni, recenzând un număr al Verso, de faptul că nu am habar că în limba română cultă (din care dimensiune cultă, se-nţelege, nu fac parte) nu se mai foloseşte complementul intern; în acelaşi loc, îmi reproşează marea eroare de-a fi scris, în debutul studiului meu despre Canonul occidental, că traducătoarea eseului lui Bloom e „D. Ungurean” şi nu, cum e în realitate, „Delia Ungureanu. Ce este aici: ludism sau ironie? Eu spun că nici una, nici cealaltă! Mă pot întreba: echinoxista Silvia Mitricioaei nu a ajuns cu lectura Canonului occidental, ca şi a studiului meu despre acesta, dincolo de numele traducătoarei? Sau altceva nu a înţeles din dezbaterea teoretică pe care încercam să o propun, înafara unor neglijabile erori de redactare? De aici începe dezbaterea intelectuală, pentru un echinoxist? Cred că în această zonă trebuie să aibă multă atenţie aceşti colegi într-ale literelor: în gestionarea atitudinii lor publice în perimetrul culturii. Proiectul major al ideilor culturale e înlocuit de-o joacă permanentă (frecţie slabă la picior de lemn), iar de aici discuţia ajunge la început: cum poţi pretinde că eşti important în cultura de azi, când uiţi cultura, în favoarea cultului? Un cult exacerbat al orgoliului, dincolo de care, încă o dată, regele e gol.

.

Regret într-un fel că tonul redactării acestui text va lăsa impresia unei dependente adeziuni la poziţia profesorului Borbély. Dar mai cred şi în obiectivitatea cumpănirii argumentelor. Mai mult, faptul că am renunţat – din motivele expuse mai sus – acum doi ani, la Echinox, având continuu de atunci o atitudine critică la adresa celor două redacţii, e o dovadă a liberei mele adeziuni, din prezentul text. Mai sper şi că redactorii Echinox vor înţelege că atitudinea profesorului Borbély, ca şi a mea ori a altora, nu vine pentru a deconstrui (după cum le place lor să creadă că fac), ci pentru a indica lucid starea de avarie. Proiectul Echinox e, cred eu, definitiv închis, dar aceasta nu înseamnă că, de dragul notorietăţii sau al unei continuităţi gratuite, poate fi înjosit. Atitudinile de corijare pe care le întâlneşte redacţia trebuie receptate nu în spiritul necioplit al afrontului, ci în acela, sincer, al unui ajutor util. Că facerea de bine… are conotaţii materne, e o altă faţă a discuţiei, iar ea îi priveşte exclusiv pe cei care îndrăznesc a surmonta chiar şi clişeul de fond al acestei cunoscute paremii din popor.

.

Bibliografie:

http://www.observatorcultural.ro/Echinox-40*articleID_21010-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Erata-la-un-text-de-%C4%B9%C2%9Etefan-Borbely*articleID_21109-articles_details.html

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: