Deviant Logo

Dialog cu Matei Vișniec

post details top
Jun 26th, 2011
post details top
Dialog cu Matei Vișniec

[Această sub-rubrică, *Dialoguri / Anchete – Altii, despre…*, va reda, pentru o mai mare accesibilitate, diferite dialoguri realizate, în cadrul unor anchete, dosare, sau izolat, cu intelectuali români sau străini pe care îi consider realmente importanţi. Dincolo de uşoara naivitate sau de registrul stilistic instabil, eclectic ori imatur, pe care deja le observ şi pe care, depăşindu-le, mi le asum, cred că pot fi sesizate și înţelese, din problematizările şi, mai ales, răspunsurile acestor dialoguri, aspecte foarte importante ale culturii române şi globale a momentului. Serialul reproduce în marea majoritate intervenţii deja publicate în revista Verso. Am credinţa că diversitatea, pertinenţa, uneori chiar spectaculozitatea intervenţiilor pe care le voi publica în această categorie vor oferi măcar premisele unor interogaţii sau problematizări ulterioare, cași dorinţa vie de a asuma şi urma nişte modele culturale majore, într-o experienţă atât de bine concentrată de Eliade în sintagma intelectuală a  „disciplinei ascetismului purificator”. Luigi B.]

TIPARELE CULTURII (1)

[Tiparele culturii reprezintă un al doilea set de întrebări, căruia i-au răspuns 3 intelectuali români, dintr-un șir de nouă seturi de întrebări, cu 17 participanţi, toate problematizând aspecte culturale teoretice și analize sau evaluări ale culturii române. Dosarul Cultura română de dehors, care reunește toate aceste dialoguri, a fost publicat în revista Verso în decembrie 2008. Dosarul și-a propus să reunească perspectivele mai multor intelectuali români din Diaspora, care, conform principiilor de atunci pe care le-am avut în vedere, cunosc cultura română din interior, dar o pot analiza, critica, evalua din exterior. Argumentul, concluziile și răspunsurile integrale pot fi căutate în arhiva Verso, pe www.revistaverso.ro - nr. 50.]

.

Dialog cu

Matei VIŞNIEC

(Paris, Franţa)

.

[Născut în 29 ianuarie 1956, Rădăuţi; este poet şi dramaturg român, activ în acest moment în Franţa, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria şi filosofia la Universitatea din Bucureşti şi a fost membru al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu. În 1987, fuge din România şi cere azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia franceză în 1993. Acum locuieşte la Paris, unde este jurnalist la Radio France Internationale şi colaborează la diferite alte reviste franceze. După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival Matei Vişniec, cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Devine prezent şi în manualele şcolare. Din 1992, piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franţa, şi Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franţa (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées etc.). Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi conservatoare a teatrului francez, după Eugen Ionescu. Dintre piese, amintim: Les chevaux à la fenêtre (Caii la fereastră), Theatre decomposé ou, L'homme-poubelle (Teatrul descompus sau Omul-pubelă), Petit Boulot pour vieux clowns (Angajare de clovn), Paparazzi ou La chronique d’un lever de soleil avorte (Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat), Mais maman, ils nous racontent au deuxième acte ce qui s’est passé au premier (Bine, mamă, da' ăştia povestesc în actu' doi ce se-ntâmplă-n actu întâi), Le dernier Godot (Ultimul Godot), Histoire des l’ours panda racontée par une saxophoniste (Istoria urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt), L’histoire du communisme racontée aux malades mentaux (Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali), Mansarde à Paris avec vue sur la mort (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte), Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cea mai bună carte de poezie, pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai (1984), Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului, pentru piesa Angajare de clovn (1991), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Dramaturgie (1992), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Dramaturgie, pentru piesa Omul cu o singură aripă (2006). Numeroase volume de teatru, poezie, antologii etc.]

I. ÎNTEMEIERI

.

Luigi BAMBULEA: Matei VIŞNIEC, există un tipar cultural fundamental, în noi înşine?

Matei VIŞNIECPopoarele s-au născut în chinuri atît de cumplite încît “tiparul cultural” sau problemele de identitate sunt ultimile lor griji. În această situaţie este, în orice caz, poporul român, a cărui principală grijă a fost, timp de cel puţin o mie de ani (dacă nu mai bine), supravieţuirea. Pe acest fond s-a grefat probabil restul: prin oglindire în cultura vecinilor, prin împrumuturi şi sinteze… Românii au descoperit cine sunt privind în ochii altora, ascultînd ce spun cei din jur despre noi… Ne-am născut într-un context în care absolut toate popoarele din jur erau mai evoluate şi mai structurate decît noi. Probabil că de aici ni se trag şi unele complexe. Ucrainienii, ungurii, sîrbii… s-au crestinat pe la anul o mie si au mărturii clare legate de acest eveniment. Nu este si cazul românilor. Ceea ce ne defineşte este, deci, fragilitatea, prudenţa, evoluţia pe bază de saluri şi capacitatea de a aştepta cu răbdare, dar în acelaşi timp o mare capacitate de adaptare, de imitaţie, de simulare… Pînă la urmă poporul român a avut noroc, deşi în acest moment un million de mîini româneşti spală pe jos în casele italienilor, ale spaniolilor, ale germanilor… Umilinţele noastre nu s-au terminat ceea ce înseamnă că noi continuăm să ne formăm ca popor.

.

L. B.: Ca expresie a unei astfel de pulsiuni interioare, cultura se manifestă în Istorie în scheme diferenţiate, care, post factum, pot fi cu minuţiozitate stabilite. Sunt tiparele culturale istorice dirijate înspre o finalitate unică şi coerentă? Care ar fi aceasta?

M. V.Să nu ne facem nici o iluzie privind finalităţile sau perenităţile… In acest moment trăim drama unei mondializări prin adoptarea unor modele de sub-cultură (în special anglo-saxonă). Evoluţia umanităţii nu are nimic ştiinţific, scenariul nu este scris dinainte, viitorul nu poate fi prevăzut ca să nu mai spunem că istoria a intrat într-o fază de accelerare. Pulsiunile interioare ale românilor sunt acum de ordin consumist, iar din acest punct de vedere idealul unui roman este identic cu idealul unui chinez, al unui indian sau al unui brazilian: oamenii vor, practic, să consume cît mai mult înainte de a muri, să se bucure de ceva ce n-au avut (din punct de vedere istroic) pînă acum. Asta e tot. Că sunt şi intelectuali în rezistenţă culturală care iniţiază anchete generoase (cum este aceasta) şi pun întrebări sofisticate crezînd că mai există vreo speranţă metafizică în destinul omului, asta e altceva.

.

L. B.: La rândul lor expresii ale unui tipar (mai larg, paradigmatic), curentele culturale  manifestă – ceva, dacă nu totul – din spiritul unei epoci. Putem stabili deja un tipar cultural al epocii în care ne aflăm (ceea ce înseamnă să putem stabili inclusiv harta curentului cultural şi specificului spiritului veacului actual)? Care ar fi acest tipar cultural şi ce spune el esenţial despre spiritul imediat următor celui postmodern?

M. V.Curent cultural, astăzi? Tipar cultural postmodern? Încă o dată, cuvîntul cultură nu mai serveşte la nimic atunci cînd încercăm să  înţelegem ce se întîmplă astăzi pe planetă. Popoarele, masele, comunităţile, nu sunt fascinate de cultură ci de mode. Cultura a rămas apanajul unor indivizi care sunt nişte insule în societate, şi care se conectează uneori între ei pentru a savura în cercuri închise opere de artă care rămîn intraductibile pentru marea masă de oameni… Sigur, unele societăţi sunt mai cultivate decît altele. Mii de oameni stau în acest sfîrşit de an la coadă la Paris ca să vadă o expoziţie intitulată “Picasso şi maeştrii săi”. Iată o situaţie de natură să-ţi dea încredere, e suficient să treci, la Paris, pe la Grand Palais, să te uiţi la această “coadă” şi să-ţi mai crească moralul, să-ţi spui că nu e totul pierdut. Planeta este plină de altfel de “oaze” culturale, pe un fond de totală confuzie în materie de valori. Ne-am obişnuit, noi cei care am studiat diverse discipline precum filozofia, istoria artei sau literele, cu ideea unor curente de gîndire sau artistice succesive. Astăzi asistăm la o explozie de tendinţe, dintre care unele pot dura o zi… sau un sezon… Comerţul şi publicitatea au pătruns în corpul culturii ca viermele în măr. Un vierme care creşte, se mişcă, se plimbă prin carnea culturii cum vrea el, mai scoate capul afară, apoi se retrage din nou în adîncul corpului culturii şi sapă galerii complicate… Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui Mitterrand, un bun eseist care încearcă uneori să inventeze concepte noi pentru a înţelege lumea contemporană, spune într-o carte că astăzi noi trăim în “orînduirea comercială”. Cînd un lucru se vinde el începe să aibe valoare. Orice strategie este permisă pentru vînzarea a orice. Reuşita se măsoară în funcţie de succesul vînzării.

.

L.B.: Este, aşa cum credea Edgar Papu, prin ea însăşi, cultura, un umanism?

M. V.Pentru mine este o formă de rezistenţă, ceea ce implicit înseamnă că prin cultură încercăm să prezervăm o anumită definiţie a omului. Omul care se defineşte prin accesul la cultură, prin capacitatea de a se bucura de artă, de literatură, de muzică şi de a adopta anumite coduri comportamentale “cultural”, acest om este deci diferit de omul pe care doreşte să-l formeze societatea de consum. Între ceea ce dorea comunismul (crearea “omului nou”) şi ceea ce doreste societatea de consum (eliminarea cetăţeanului şi înlocuirea sa cu un “bun consumator”) nu este, pînă la urmă, o mare diferenţă. Ca să se poată reproduce, ca să-şi poată asigura continuitatea, societatea de consum are nevoie de oameni disciplinaţi, care să muncească mult pentru a cumpăra în prostie mărfuri şi servicii, pentru a se îndatora în acelaşi timp, pentru a hrăni deci, prin consum, o economie bazată pe logica creşterii infinite. S-ar putea ca actuala criză să reprezinte punctual de plecare al unei noi reflecţii pe tema acestei false şi dezastruoase victorii planetare a societăţii de consum. Care, pentru a reveni la întrebarea legată de raportul dintre cultură şi umanism, transformă omul într-un tub digestiv enorm iar creierul într-un burete care aspiră la nesfîrşit clipuri publicitare.

.

L. B.: Ar fi nevoie de o infuzie de umanism în modelul cultural la a cărui erijare asistăm (şi contribuim)? Invoc o serie de poziţii (literare, sociologice, politice, de altă natură), recente, care cer, deja de o bună vreme, întoarcerea Subiectului – ca centru necesar al actului cultural. Va reuşi (ultimul) Godot să intre în scena de toate zilele a literaturii?

M. V.: Mă întorc la acest Jacques Attali care evoca într-un articol necesitatea instituirii unui învăţămînt unic şi laic pe planetă. Iată care ar putea fi utopia planetară de natură să ne salveze… Intr-o bună zi umanitatea va trebui să-şi educe copiii pornind de la un soclu comun de cunoştinţe şi valori. Aceasta ar fi o adevărată revoluţie umanistă. Ce punem în mintea copiilor noştri, astăzi, este material din care va fi făcut viitorul. Cum să construieşti însă un umanism planetar cînd într-o bună parte a lumii proliferează şcolile coranice iar în alta copii încep să nu-i mai respecte pe profesori de pe la vîrsta de 10 ani?

.

II.DESPRE CULTURA ROMÂNĂ

.

L. B.: Ce model cultural – provizoriu – credeţi că defineşte cultura română actuală?

M. V.Imaginaţi-vă şase sau şapte vecini de pe aceeaşi parte a unei străzi care ies la gard şi se uită ţintă, fascinaţi, de partea cealaltă a străzii. Nu-şi dau bună ziua între ei, nu se uită unii la alţii, nici nu le trece prin cap să stea de vorbă. Stau toţi la gard şi se uită dincolo, spre Occident. Dinspre cealaltă parte a străzii aşteaptă ei sunetele, mirosurile, cuvintele, imaginile esenţiale. Aceşti şapte sau opt vecini sunem noi şi vecinii noştri: românii, sîrbii, bulgarii, maghiarii, ucrainienii, croaţii, slovenii, cehii, etc, stăm toţi în poziţie de drepţi cu palma la frunte ca să scrutăm “cultura” occidentală şi să demonstrăm uneori că “putem face mai bine decît Occidentul”. Acest raport de ignorare totală a vecinului şi de privire unidirecţională este modelul cultural, sper provizoriu, al culturii române actuale. Mă amuză, de o vreme, faptul că mai tinerii mei colegi dramaturgi din România îşî botează foarte des noile piese cu titluri englezeşti. Este un simptom.

.

L. B.: Are ceva fundamental de spus cultura română în dialogul universal al culturilor, azi? Ce şanse credeţi că are cultura română actuală, în contextul unei globalizări care, după toate probabilităţile, va facilita dialogul, schimbul, cunoaşterea?

M. V.: Sigur că avem ceva fundamental de spus. Avem de povestit o experienţă uluitoare, unică, originală… Cultura însă înseamnă pelerinaj. Acest lucru ar trebui să-l înţeleagă românii şi creierele care ne conduc. Dacă nu vom crea în România evenimente culturale de natură să provoace un pelerinaj al străinilor la noi, nu vom conta pe plan internţional. Fesivalul de teatru de la Sibiu este un loc în care începe să se producă un astfel de pelerinaj. Vin străinii să vadă ceva original, să trăiască o emoţie teatrală colectivă timp de cîteva zile la Sibiu. Avem însă nevoie de mult mai multe astfel de centre de pelerinaj. Cărţile pot fi şi ele un centru de pelerinaj…

.

L. B.: O cultură majoră se certifică prin forţa de-a produce mutaţii în sânul altor culturi (majore?). Se va putea vreodată (nu impune, dar) remarca, în Franţa, drept o cultură majoră, cea română?

M. V.: Nu.

.

L. B.: Care sunt, aşa cum le vedeţi Dvs. de dincolo, slăbiciunile, apanajele şi oportunităţile culturii române actuale?

M. V.: Românii nu vor putea exporta cultură pînă cînd nu va creşte puţin gradul de civilizaţie la ei acasă. Există un raport foarte strîns şi chiar pervers între cultură şi civilizaţie. Nu vom fi credibili în exterior pînă cînd în interior românii nu vor progresa ceva mai mult pe plan social, uman, instituţional, creativ, etc.… Aici este de altfel şi slăbiciunea noastră, credem că merităm o imagine mai bună în exterior cînd de fapt mai avem atîtea de făcut… pentru a ieşi, acasă la noi, din sărăcie, mitocănie, violenţă, etc. Să nu amăgim: poate că în anii viitori unii artişti români vor avea succese răsunătoare în străinătate. Ei vor reprezenta însă cultura română doar în mintea românilor, străinii îi vor percepe ca pe nişte artişti care se reprezentă pe ei înşişi şi atîta tot.

.

L. B.: Să imaginăm o situaţie foarte fericită: aceea în care cultura noastră ar avea – printr-un anume concurs de împrejurări şi de merite – puterea de-a oferi Occidentului în care trăiţi un model cultural care să respecte condiţiile coerenţei, solidităţii, profunzimii, alternativei şi longevităţii. Avem, la această oră, un astfel de model cultural? Pe ce vă întemeiaţi în răspunsul Dvs.?

M. V.M-am întîlnit acum cîteva luni pe stradă cu un actor francez care a jucat prin 1993 sau 1994 într-una din piesele mele. Am intrat într-o cafenea şi am evocat îndelung acel moment, cu atît mai mult cu cît spectacolul fusese în turneu în România. Prietenul meu francez îşi amintea cu lux de amănunte toată acea aventură: zborul cu avionul pînă la Bucureşti, călătoria cu trenul pînă la Timişoara, apoi călătoria cu vagonul de dormit pînă la Iaşi, excelenta primire a publicului român… Totul i se păruse fabulos, iar la un moment dat mi-a spus, foarte sincer: “De fapt, acel turneu a fost momentul cel mai interesant, de apogeu, al carierei mele de actor…”.  M-a marcat profund acest răspuns. Şi mi-am dat seama brusc cît de multe lucruri extraordinare putem să dăm noi lumii… dacă am scăpa dracului de acest complex că trebuie să ne raportăm mereu la Occident.

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: