Deviant Logo

Note despre Tonio Kröger

post details top
Jun 12th, 2012
post details top
Note despre Tonio Kröger

REGELE CARE PLÂNGE

7 NOTE DESPRE DESTINUL LUI TONIO KRÖGER

Tonio Kröger, de Thomas MANN
în Nuvele, trad. A. Voinescu, L. Iliescu şi Al. Philippide,
pref. Al. Dima, ESLA, 1974

.

§1  Blestemul excepţionalităţii

Singurătatea şi nefericirea lui Tonio Kröger sunt semnele unei stări de excepţie. Faptul de a purta pecetea unei elecţii spirituale presupune, în ordinea non-spiritualului, a purta blestemul diferenţei şi, prin urmare, al izolării. Pentru că cel care vede dincolo de epiderma schimbătoare a lumii devine martorul şi procurorul sever al ei, în favoarea unui mesaj al Spiritului. Această sarcină face din biografia oricărui mesager un destin, dar un destin tulburat (şi tulburător), asupra căruia apasă blestemul de a fi ales. În această familie a vizionarilor neîmpăcaţi – al cărei prim membru este Iona profetul – se înscrie şi Tonio Kröger, care este obligat să descopere cu nefericită luciditate exigenţa excepţionalităţii: a nu-ţi aparţine şi a nu le aparţine nici celorlalţi, a iubi – dar cu un eros străin lumii şi interiorizat până la transfigurare, a visa autenticitatea maximă – în mijlocul inautenticităţii şi al înstrăinării, a dori comuniunea şi cunoaşterea – dar a fi abandonat singurătăţii şi incertitudinii. Ceea ce-i rămâne, aşadar, vizionarului, este să-şi salveze spiritul de şi mai dureroasa singurătate a faptului de a nu înţelege, deci să se ofere „puterii spiritului şi cuvântului” (p. 133), asumându-şi astfel, până la capăt, destinul nefericit, dar măreţ, al creatorului. De aceea, pentru el, „literatura nu e o profesie, ci un blestem” (p. 140), iar arta e trăită cu nostalgia (nu, însă, cu împlinirea!) simplităţii şi naturaleţii. Acesta e, de altfel, paradoxul stării de excepţie, aşa cum o trăieşte Tonio Kröger: deşi, într-un fel, binecuvântat, el este urmărit de chinuitoarea luciditate, pentru a fi continuu suspendat între dorinţă, act şi modelul ideal al acestuia. Cel care proiectează, în viziunile lui creatoare, lumi menite a-i purta numele, rămâne, tocmai de aceea, blocat în proiect şi proiecţie, pentru a-şi împlini destinul sub semnul daimonic al singurătăţii şi sub tragica neputinţă de a izvorî lumi – în chip demiurgic – din propriul cuvânt: „…el duce cu sine posibilităţi pentru mii de forme de viaţă, precum şi conştiinţa ascunsă că, de fapt, toate nu sunt decât pure imposibilităţi.” (p. 132).

.

§2  Contrastul enigmatic cu ceilalţi

În acest tip de interpretare (ca cea propusă mai sus) se află răspunsurile pe care cititorul încearcă, poate, să le găsească celor câtorva întrebări pe care şi le va fi pus după întâlnirea cu Tonio Kröger şi lumea lui; o lume ce pare spectrală, mai degrabă decât aievea, iar aceasta, pentru că autorul însuşi e cel care interiorizează naraţiunea, pentru a vedea şi a reprezenta nu atât lumea gândită de el, cât imaginea acestei lumi aşa cum s-a reflectat ea în conştiinţa personajului – sau aşa cum s-ar reflecta, dacă acest personaj ar primi viaţă şi şi-ar citi propria istorie. Dar acest dar nu va fi nicicând primit de Tonio Kröger, iar cititorul înţelege bine că un personaj ca el e condamnat la un prizonierat definitiv în propria conştiinţă (sau în conştiinţa dublă, adâncă şi ascunsă ea însăşi pentru totodeauna, a autorului). Kröger nu primeşte, de fapt, nici darul întâlnirii cu celălalt: dar nu din mizantropie, indiferenţă sau nombrilism; dimpotrivă, vitalitatea şi simplitatea celorlalţi îl fac pe Kröger să le dorească apropierea: însă celălalt e, la rândul lui, înstrăinat lui însuşi, prin ignoranţă, cecitate spirituală şi inautenticitate, aşa încât lumea (nu în cosmicitatea ei, ci ca mundaneitate şi cotidianitate) devine epifania (negativă) a comediei şi mizeriei (p. 133). De aici provin inaderenţa şi inadaptarea creatorului la lume, la această lume, cum e ea dată şi cum se oferă, respectiv la valorile ei corupte (şi coruptibile) („De ce oi fi eu oare atât de ciudat şi în vrajbă cu tot ce întâlnesc? De ce sunt în ceartă cu profesorii mei şi mă simt străin printre ceilalţi băieţi?”, p. 117). În fond, toţi ceilalţi „vorbe[sc] o altă limbă decât a lui” (p. 177), iar descoperirea acestei diferenţe axiologice şi de limbaj interior coincide, pentru Kröger, cu momentul în care „începi să simţi că eşti însemnat pe frunte, că eşti într-un contrast enigmatic cu ceilalţi…” (p. 140). Or tocmai acest contrast enigmatic produce izolarea şi singurătatea, fiindcă în el se exprimă de fapt contrastul mai adânc, dintre două stări incompatibile ale spiritului: ignoranţa (celorlalţi) şi cunoaşterea (vizionarului).

.

§3  Soluţia blocată: Iubirea

Adolescentul idealist Kröger este animat de iubire într-o manieră tipic romantică (iar acestui romantism sublimat al nuvelei trebuie să-i adăugăm destinul artistului, raportul dintre Natură – Cunoaştere şi Iubire, respectiv efigia genială pe care, în ciuda – sau tocmai ca o cauză a – atracţiei lui pentru simplitate, Kröger o poartă în propria prezenţă, în propria gândire, în „conştiinţa superiorităţii [s]ale morale asupra existenţei”, p. 144). Visând „o comuniune spirituală” cu Hans Hansen şi desfăşurându-şi reveriile în natură („acestea erau lucrurile pe care le iubea, de care se înconjura şi în mijlocul cărora se desfăşura viaţa lui sufletească.”, p. 116), Kröger trăieşte, la tinereţe, Iubirea ca pe o soluţie a cunoaşterii şi, totodată, a salvării din blestemul singurătăţii: „Pe vremea aceea inima lui trăia. Erau în ea dor şi invidie melancolică şi puţin dispreţ, dar şi o imensă şi neprihănită fericire.” (pp. 124, 130). Şi nu atât experienţa amară legată de Ingeborg Holm îi descoperă creatorului faptul că – pentru el – Iubirea e o soluţie blocată (şi că, de fapt, destinul său e un proiect exterior comuniunii, profund solitar), cât revelaţia ce se înalţă de pe defuncta iubire pentru Inge: fiindcă el rămâne, în cele din urmă, „mirat şi dezamăgit de faptul că nu poate să fie credinţă pe pământ.” (p. 131). Propria-i inconsecvenţă în iubire îl condamnă pe cel pentru care Iubirea înseamnă „comuniune spirituală” – deci mod al existenţei în Spirit – la renunţare şi însingurare, ca gesturi ultime ale salvării unei autenticităţi fiinţiale. Şi doar cunoaşterea îi rămâne celui pentru care, fără a se regăsi în Iubire, trăieşte tensiunea interioară a spiritului activ (cu toate că această ultimă variantă nu e o soluţie, ci un destin şi un blestem, de care vizionarul încearcă să se salveze în Artă, fără a şti că tocmai aici ele vor fi împlinite).

.

§4  Blestemul cunoaşterii

Oferindu-se „puterii spiritului şi cuvântului” (p. 133), Kröger va trăi revelaţia naturii ignobile a lumii; dar, „odată cu chipul şi cu trufia cunoaşterii, fu năpădit şi de singurătate” (p. 133). Or, în acest concis şi pătrunzător comentariu e dat chiar destinul creatorului. Care, pătrunzând „în adâncul lucrurilor, până acolo unde ele încep să devină triste şi complicate” (p. 126), se propune tot mai mult ca avatar hamletian paralizat în introspecţie şi analiză (din autenticitate şi scrupul, duse până la absolutism moral, mai mult decât din lipsă de curaj sau estetism gratuit). Iar faptul însuşi că lucrurile devin – ne devin, ne apar – triste şi complicate în intimitatea lor nu e decât o altă formulă de exprimare, mai puţin pretenţioasă şi mai poetică, a blestemului excepţionalităţii, dublat de un al altul, al gândirii şi înţelegerii: într-un moment de surmenaj spiritual, Kröger vede salvarea în „a trăi izbăvit de blestemul cunoaşterii şi de chinurile creaţiei, a iubi şi a lăuda în fericită banalitate” (p. 176). Dar tocmai sintagmele acestea, care se ridică în stil şi expresie din oceanul agitat al inconştientului, exprimă şi explică personalitatea şi destinul lui Kröger (care pot fi personalitatea şi destinul oricărui creator). Blestemul cunoaşterii şi chinurile creaţiei sunt tot ce poate fi mai semnificativ în această laudă a simplităţii, fiindcă în ele se cuprinde nu doar o concepţie estetică, o viziune existenţială sau o perspectivă existenţialistă, ci o definiţie a artei şi a artistului, respectiv o teologie a creaţiei şi a creatorului, proprii personajului lui Thomas Mann, dar, poate mai mult decât atât, proprii autorului însuşi.

.

§5  Soluţia artei

Este oare lipsit de semnificaţie faptul că Tonio Kröger e un apologet al cerebralismului estetic? Creator cu inima moartă (privind, deci, lumea cu faţa întoarsă în interior), el refuză, în mod previzibil, neverosimilele irupţii iraţionale ale pasionalităţii. De aceea el are convingerea că „numai iritaţiile şi extazele reci ale sistemului nostru nervos, detractat şi artistic au un caracter estetic.” (p. 139); pasiunea sau sentimentul nu reprezintă un conţinut al artei, iar stilul, forma şi expresia trebuie să fie într-un raport impersonal cu umanul, fiindcă „ceea ce spui nu trebuie niciodată să fie esenţialul, ci numai materialul indiferent, cu ajutorul căruia compui, aproape jucându-te şi cu o superioritate vădită, imaginea estetică.” (p. 138). Important în înţelegerea profilului temperamental şi a axiologiei lui Kröger, estetismul lui (lipsit de rafinament inutil sau dandysm) are o profundă motivaţie spirituală (şi nu poate fi înţeles, de altfel, decât în raportul lui evident cu viaţa sufletului). Pe Hans „îl iubea în primul rând fiindcă era frumos…” (p. 118), iar în această atracţie (edulcorată de senzualitate) regăsim un ideal socratian al iubirii depline, pe care, însă, Kröger nu-l va putea împlini decât în Artă – iar acolo doar cu preţul propriei libertăţi. Fiindcă tocmai în Artă el va trăi până la capăt blestemul cunoaşterii şi chinurile creaţiei, de care va încerca să se salveze, în cele din urmă, prin reîntoarcerea în trecut: aici se vor produce reîntâlnirea cu familia şi reîntâlnirea cu sine (ambele, prin reiterarea a două simboluri majore ale propriului destin: biblioteca şi dansul, ca topoi ai culturii şi erosului).

.

§6  Valoare socială şi valoare morală

Nu poate fi indiferent faptul că personajul lui Mann acceptă statusul social concis, lipsit de nuanţe şi elocvent, formulat de Lizaveta Ivanova: „un burghez pornit pe căi greşite.” (p. 149); dar nimic social nu rămâne în adevărul acestei sintagme, ulterior comentată de Kröger însuşi: „unii oameni trebuie fatal să păşească pe căi greşite, deoarece nu există cale dreaptă pentru ei.” (p. 176). Altfel spus, starea de elecţie exclude traseele social şi politic corecte, lăsând o singură, damnată, cale de parcurs: a cunoaşterii şi a creaţiei. Iar în această perspectivă destinală asupra opţiunilor şi soluţiilor proprii, sintagma iniţială este rostită din nou, cu o rezonanţă similară, dar sensibil modificată în conţinut: burghezul pornit pe căi greşite e în fapt „un burghez care s-a rătăcit în artă” (p. 181). În fond, spune Kröger, „tocmai această conştiinţă burgheză e pricina pentru care ochii mei nu văd în ceea ce e artă, neobişnuit şi genial decât ceva profund echivoc, profund nesigur şi profund dubios, lucru care mă face să am acea drăgăstoasă slăbiciune pentru tot ce e simplu şi sincer, normal, plăcut, pentru tot ce e cumsecade şi lipsit de genialitate.” (p. 181). Dar el însuşi nu aparţine acestei lumi elogiate, ci, dimpotrivă, uneia în care arta, excepţionalul şi caracterul genial sunt elemente constitutive ale unui destin, când nu chiar atribute aplaudate de publicul conferinţelor lui oficiale. Putem, însă, integra această estetică anti-estetizantă în valorile autenticităţii spirituale a lui Kröger, care condamnă artificialitatea culturii în favoarea adevărului Naturii (şi, deci, al Spiritului): „Imperiul artei creşte, spune el, pe când cel al sănătăţii şi al nevinovăţiei devine din ce în ce mai mic pe acest pământ.” (p. 147). Iar această subtilă întâlnire a esteticii cu etica se împlineşte într-o interogaţie retorică deloc lipsită de semnificaţie, pe care creatorul însingurat, damnat şi revoltat o formulează ca pe încă una din exigenţele impuse de marele dar şi chin al lucidităţii: „A pricepe totul să însemne oare a ierta totul?” (p. 144).

.

§7  Descoperirea Sinelui ca Renaştere

O personalitate complicată i-a oferit Thomas Mann personajului său, în înţelegerea căruia ne ajută, dar ne şi induc în eroare sugestiile unui determinism social, care frapează atunci când utilizează retorica arianismului german – „oamenii blonzi, cu ochi albaştri, (…) luminoşi şi plini de viaţă”, p. 182 – retorică pe care nu o comentăm aici, sau pe care preferăm să o interpretăm într-un sens diferit sensurilor politic, istoric sau sociologic (reclamate instinctiv în astfel de cazuri). Sensul diferit de interpretare pe care îl propunem are, de altfel, meritul de a explica toate blocajele semnalate până acum în destinul personajului nostru, ca şi semnele de întrebare cărora nu le-am oferit încă un răspuns. Într-adevăr, avem motive să credem că dragostea lui Kröger pentru această tipologie umană ariană e, de fapt, expresia unei critice nevoi de sine însuşi, a unei acute absenţe a Sinelui, a unul gol lăsat de ascunderea dublului, pe care nu şi-l descoperă – şi în căutarea căruia pleacă (prin iubire, prin artă şi prin reîntoarcerea în trecut). Hans Hansen era blond, cu ochii albaştri, plin de vitalitate şi luminos: dar Kröger îl iubea „fiindcă i se părea că e, în toate privinţele, o fire exact opusă lui” (p. 118). Când recunoaşterea şi redescoperirea eşuează, Kröger, cel care se simţea „străin printre ceilalţi băieţi” (p. 117), se caută în frumoasa Ingeborg. Iar faptul că valorile morale şi culturale (ale unui individ care ajunge la severe scrupule morale) cedează în această experienţă erotică (ce putea fi împlinită prin acceptarea iubirii candidei Magdalena Vermehren) demonstrează abisalitatea aventurii iniţiatice în care a pornit efebul. El e vulnerabil mai mult decât toţi, fiindcă e profund mai mult decât toţi, sau fiindcă erotismul abisal, această chemare a auto-descoperirii (manifestată ca fior erotic) e mai pronunţată decât pentru toţi ceilalţi (căci „[c]el care iubeşte mai mult – aici fiind vorba chiar de el – este mai slab şi trebuie să sufere.”, pp. 115-116, şi „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, – cum începe fraza paulină citată de Kröger – dar dragoste nu am, nimic nu sunt”). În fond, el o refuză pe Magdalena fiindcă în ea îşi regăseşte eul (moral, cast, iubitor) atât de bine cunoscut, prezent, manifest şi, deci, conştientizat (iar faptul că Magdalena e o imagine a propriei persoane conştiente se susţine inclusiv în statutul ei, exterior triunghiului Tonio – Hans – Inge, conform „axiomei Mariei”, importate din alchimie în psihanaliză: „din trei apare unul [ca] al patrulea” [„(h)ek toû tríton tò (h)èn tétraton]. În Ingeborg, însă (iar rezonanţa plină de voluptate a numelui ei e elocventă) el îşi caută naturalitatea, stihialitatea şi voluptatea propriei fiinţe interioare (pe care le reclamă şi „extazele reci ale sistemului nostru nervos” – conţinuturi unice ale artei în estetica lui Kröger, dar, de fapt, urme evidente ale unor pulsiuni abisale ale inconştientului). Or, depăşindu-şi ego-ul, Kröger priveşte în oglindă – care e celălalt: în ipostază masculină – Hans, şi în ipostază feminină – Inge. Descoperindu-i, în final, pe amândoi – ca soţ şi soţie –, el descoperă animus şi anima împreună, ca nuntă arhetipală a umbrei cu spiritul, totalitatea lor conştientizată presupunând individuaţia, care e finalul auto-descoperii sau al iniţierii în Sine. De la familia protectoare şi prieteniile sau iubirile sensibile, Kröger va ajunge la recluziunea spirituală şi indiferenţa fizică (manifestată în concupiscenţă: surogat sau drum rătăcitor spre propria interioritate). Astfel că pentru omul cu inima moartă, creator auto-mortificat în ordinea materiei, cu scopul unei vieţi fertile în ordinea spiritului („pentru a fi cu adevărat creator trebuie să fi murit mai întâi.”, p. 135: scenariu tipic resurecţional), regăsirea de sine va presupune revenirea în trecut şi confruntarea cu locurile decisive ale destinului. Casa regăsită ca bibliotecă şi ritualicul cadril dansat după două decenii, de către Ingeborg şi Hans, constituie rezolvarea unei situaţii arhetipale: fiindcă, pe de o parte, cenzurile moralei şi culturii sunt depăşite (prin discreta eliberare din casa-bibliotecă), iar, pe de altă parte, perechea animaanimus cade, în final, la picioarele neofitului (acum iniţiat), ca semn evident al transformării unei situaţii obsesive şi inhibante într-o situaţie soluţionată şi securizantă. Tonio Kröger e „regele care plânge fiindcă se simte atât de singur” (p. 176): dar în finalul istoriei, regele (care e metaforă a spiritului în alchimie şi psihanaliza jungiană) îşi mărturiseşte dragostea pentru „oamenii blonzi, cu ochi albaştri, (…) luminoşi şi plini de viaţă” (p. 182), mărturisind, de fapt, un sentiment de maximă reconciliere interioară şi regăsire a Sinelui şi conştiinţei, ca maturizare interioară şi, mai mult, ca renaştere (se-nţelege, spirituală).

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: