Deviant Logo

„Castalia”

„Castalia”

[Această rubrică îşi propune să selecteze şi să ofere, săptămânal, extrase din cărţi dintre cele mai variate, cu teme aparţinând literaturii, filosofiei, teologiei, artei, moralei şi altor domenii ale cunoaşterii (uneori, chiar epistemologie). Serialitatea postărilor va forma, în cele din urmă, o mică antologie informală de cultură generală, o Castalie în miniatură, reflectând ceva din orele petrecute de autorul acestor rânduri în preajma culturii (pe care el o consideră) relevantă. Există un procent de cunoaştere cu putinţă de transmis în aforism, şi tocmai în această forţă sintetică, respectiv revelatorie, a expresiei concentrate a citatului (extras, dar nu de-contextualizat) stă legitimitatea unei rubrici precum cea de faţă (cel puţin în cazurile în care citatul are o valoare ce o depăşeşte pe aceea exclusiv estetică). Luigi B.]

***

De ce lucrările Anticilor au un caracter atât de măreț? Pentru că toți frecventaseră școlile filosofilor.

Denis Diderot, Cugetări răzlețe, 55

Fie dezordine, amestec, împrăştiere, fie unitate, ordine şi providenţă… Dacă e adevărată prima ipoteză, de ce aş mai vrea să-mi petrec viaţa într-o lume confuză şi întâmplătoare şi într-o astfel de dezordine? De ce altceva să mă preocup în acest caz, dacă nu de [felul] cum o să devin pământ într-o zi? De ce să mă îngrijorez? Căci, orice aş face, şi pe mine mă aşteaptă descompunerea. Dăcă, în schimb, e adevărată cea de-a doua ipoteză, sunt pios, liniştit şi am încredere în cel care conduce lumea.

Marc Aureliu, Gânduri către sine însuşi, VI.10

(SOCRATE:) Stau însă şi mă întreb, Hippias: de ce oare acei oameni vestiţi din vechime, ale căror nume sunt rostite ca fiind cele mai mari ale înţelepciunii (…), s-au ţinut departe de treburile politice?

Platon, Hippias Maior, 281c

…am avut de-a lungul anilor ocazia să constat cât de improvizate şi de superficiale erau cunoştinţele lingvistice, şi mai apoi filosofice şi matematice, ale unora dintre cei mai admiraţi propagatori ai structuralismului şi poststructuralismului. Cu timpul am ajuns la concluzia severă dar inevitabilă că cea mai mare parte a „revoluţiei” structuraliste şi mai cu seamă a mişcării poststructuraliste e bazată pe un ciudat amestec de ignoranţă şi de spirit speculativ.”, „[d]ar lingvistica structuralismului şi poststructuralismului francez a fost un miraj.”; „viciul de esenţă care marchează contribuţia filosofică adusă de structuralism şi poststructuralism: [este] alegerea limbajului ca principală preocupare a ştiinţelor umaniste şi a filosofiei. (…) …această strategie singulară a fost o eroare şi (…) stimularea pe care structuraliştii au căutat-o în lingvistică depăşea mijloacele acelei discipline modeste.”; de aceea „modernizarea întreprinsă în numele limbajului şi semiologiei a fost iluzorie.”; „Istoria structuralismului francez (…) nu e decât povestea credulităţii câtorva discipline, în care zonele «moi» ale umanioarelor au căzut pradă propagandei abile a unei făgăduinţe ştiinţifice.

Toma Pavel, Mirajul lingvistic

Înţelegerea desăvârşită a esenţei artei poetice şi a condiţiilor în care are loc alegerea temelor nu ne transformă în scriitori. (…) Opusul jocului nu este seriozitatea, ci realitatea. (…) Nu este greu de observat, cred, că în spatele acestei inviolabilităţi [a eroului literar, n. n.] se ascunde Majestatea Sa, Eul, eroul tuturor reveriilor[,] precum şi al tuturor romanelor. (…) Specificul romanului psihologic se datorează în întregime înclinaţiei scriitorului modern de a-şi diviza eul, prin autoobservaţie, în euri parţiale, întruchipând în mai mulţi eroi tendinţele contradictorii ale vieţii sale sufleteşti. (…) [A]devărata ars poetica rezidă în tehnica de a depăşi acea repugnanţă[,] a cărei explicaţie trebuie căutată în graniţele existente între eu şi altul.

(Sigmund Freud, Scriitorul şi activitatea fantasmatică,

în Scrieri despre literatură şi artă)

* Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit! Ziua aceea să se facă întuneric şi Domnului din cer să nu-I pese de ea şi lumina să n-o mai lumineze. Bezna şi umbra morţii s-o cotropească, norii s-o învăluie şi toate negurile s-o înspăimânte! (…) Pustie să rămână noaptea aceea şi nici o bucurie să nu pătrundă în ea! Blestemată să fie de către cei ce blestemă zilele, de către cei ce ştiu să descânte Leviatanul! Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aştepte lumina şi nimic să nu vină şi să nu mai vadă genele aurorei, pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit şi n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei! (…) Gemetele mele sunt pâinea mea şi vaietele mele curg ca apa. De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă, şi de ceea ce mi-e frică, tocmai de aceea am parte. N-am nici tihnă, nici odihnă, nu-mi găsesc nicio pace şi zbuciumul mă stăpâneşte. (III. 3-5, 7-10, 24-26) * O, dacă durerea mea s-ar cântări şi nenorocirea mea ar fi pusă la cântar! Şi fiindcă este mai grea decât nisipul mărilor, de aceea cuvintele mele sunt bâlbâite! Pentru că săgeţile Celui Atotputernic stau înfipte în mine şi duhul meu bea veninul lor, de aceea spaimele lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea. (…) Fiţi învăţătorii mei şi eu voi tăcea; lămuriţi-mă unde este păcatul meu! Cât de îmbietoare sunt cuvintele întregimii sufleteşti! Dar ce judecă judecata care vine de la voi (sau ce mustră mustrarea voastră)? Cugetaţi voi să-mi faceţi judecata vorbelor? Dar ducă-se în vânt cuvintele unui deznădăjduit!” (VI. 2-4, 24-26) * …am avut parte de luni de durere şi mi-au fost date nopţi de suferinţă. Dacă mă culc, zic: Când va veni ziua? Dacă mă scol, mă întreb: Când va veni seara? Şi sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit. (…) Ochiul celui ce mă vedea nu mă va mai zări; ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi. Negura se risipeşte, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi. (…) Mă isprăvesc, nu voi trăi în veac; lasă-mă, căci zilele mele sunt o suflare. Ce este omul, ca să-Ţi baţi capul cu el şi ca să-i dai luarea Ta aminte? De ce îl cercetezi în fiecare dimineaţă şi de ce îl urmăreşti în orice clipă? Când vei înceta să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit saliva? Dacă am greşit, ce Ţi-am făcut Ţie, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce Ţi-am ajuns povară? (VII. 3-4, 8-9, 16-20) * Dacă o nenorocire aduce moartea deodată, ce-I pasă Lui de deznădejdea celui fără de vină? (IX. 23) * Între noi nu se află un al treilea, care să-şi pună mâna peste noi amândoi. (…) Atunci aş vorbi şi nu m-aş mai teme de El. Dar nu este aşa, şi eu sunt singur cu mine însumi. (IX. 33, 35) * Nu mă osândi; lămureşte-mă, să ştiu pentru ce Te cerţi cu mine. (…) Ai Tu ochi materiali, să vezi lucrurile precum le vede omul? (X. 2, 4) * Dă-Te la o parte ca să pot să-mi vin puţin în fire, mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorânduiala, unde lumina e totuna cu bezna. (X. 20-22) *Ceea ce ştiţi voi, ştiu şi eu, şi nu sunt deloc mai prejos decât voi. Dar eu vreau să vorbesc cu Cel Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu. (XIII. 2-3) * Măreţia Lui oare nu vă înfricoşează şi groaza Lui nu va cădea oare peste voi? Rostirile voastre au tăria cenuşii. Răspunsurile voastre se prefac în noroi. Închideţi gura în faţa mea şi eu voi vorbi, orice ar fi să se întâmple. Drept aceea îmi voi lua în dinţi carnea mea şi viaţa mea o pun în mâinile mâna mea. Dacă o fi să mă ucidă, nu voi tremura, dar voi descurca în faţa Sa firele pricinii mele. Şi chiar aceasta îmi va fi mie izbândă, fiindcă un nelegiuit nu se înfăţişează înaintea Lui. (XIII. 12-16) * Iată, am pus la cale o judecată şi ştiu că eu sunt cel ce am dreptate. Are cineva ceva de spus împotriva mea? Atunci voi muţi degrabă şi voi aştepta moartea. Numai scuteşte-mă de două lucruri şi nu mă voi ascunde de faţa Ta. Depărtează mâna Ta de deasupră-mi şi nu mă mai tulbura cu groaza Ta. Apoi cheamă-mă, şi eu Îţi voi răspunde, sau lasă-mă să vorbesc eu, şi Tu să-mi dai răspuns. (XIII. 18-22) * Şi eu aş vorbi aşa ca voi dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu. (…) Dar dacă vorbesc durerea mea nu se linişteşte, şi dacă tac din gură durerea mea nu se depărtează de la mine. (…) Iar acum martorul meu este în ceruri şi cel ce dă pentru mine bună mărturisire este sus, în locurile înalte. (…) O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu cum stă de vorbă un om cu prietenul său! (XVI. 4, 6, 19, 21) * Dacă strig de multă-apăsare, nu primesc niciun răspuns; ţip în gura mare, dar nimeni nu-mi face dreptate. (…) Oasele mele ies afară din piele şi nu mi-au mai rămas tefere decât gingiile. (…) Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine. (XIX. 7, 20, 25-27) * Şi de data aceasta plângerea mea este luată tot ca răzvrătire şi totuşi mâna mea de-abia înăbuşă suspinele mele. O, dacă aş şti unde să-L găsesc! Dacă aş putea să ajung la palatul Lui! (…) Căci iată, dacă o iau spre răsărit, El nu este acolo; dacă o iau spre apus, nu-L zăresc! L-am căutat spre miazănoapte şi n-am dat de El, m-am întors spre miazăzi şi nici nu L-am văzut! (XXIV. 2-3, 8-9) * Viu este Dumnezeu, Care a dat la o parte dreptatea mea! (XXVII. 2) * Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până când o fi să-mi dau duhul, nu mă voi lepăda de nevinovăţia mea. Ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi lăsa-o să-mi scape. (XXVII. 5-6) * El a văzut înţelepeciunea şi a cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea. (…) Adâncul şi moartea au zis: Noi am auzit vorbindu-se de ea… (XXVIII. 27, 22) * Mă aşteptam la fericire şi iată că a venit nenorocirea; aşteptam lumina şi a venit întunericul. (XXX. 26) * Poţi să întinzi la fel cu El boltitura cerului, ca o oglindă turnată din metal? (…) Acum, când eu vorbesc, cine-I dă de veste ce zic eu? Când a vorbit cineva ceva, El o ştie fiindcă I-a spus altul? Oamenii nu pot să privească prealuminosul soare care străluceşte pe cer acum, după ce vântul a împrăştiat norii. Acum lumină biruitoare se revarsă din norii de la miazănoapte şi măreţia Domnului robeşte şi cutremură inima. (…) Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică din sânul firii şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale? Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ? (…) Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul genunii? Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut? (…) Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului, ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? (…) Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului? Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului-Mare şi stelelor lui? Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele? (XXXVII. 18, 20-22, XXXVIII. 5-13, 16-17, 19-20, 31-33) * Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă. (…) Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă. (XLII. 2, 5-6) *

Cartea lui Iov (Vechiul Testament)

*traducere: ediţia BOR, 2008

Această concepţie despre un adevăr ce este surd la chemările meditaţiei şi docil faţă de jocul influenţelor, despre un adevăr ce se obţine prin scrisori de recomandare, pe care ni-l înmânează cel care-l deţinea în mod material, fără, poate, a-l cunoaşte chiar, despre un adevăr ce poate fi copiat pe un carnet, această concepţie despre adevăr, aşadar, este totuşi departe de a fi cea mai primejdioasă. Căci foarte adeseori pentru istoric, şi chiar şi pentru erudit, acest adevăr pe care se duc să-l caute departe, într-o carte, este nu atât, la drept vorbind, adevărul însuşi, cât semnul sau dovada lui, lăsând, prin urmare, loc unui alt adevăr pe care îl anunţă şi îl verifică şi care este cel puţin o creaţie individuală a minţii lor. Dar nu tot astfel stau lucrurile pentru literat. El citeşte pentru a citi, pentru a reţine ceea ce a citit. Pentru el, cartea nu este îngerul ce-şi ia zborul de îndată ce a deschis porţile celestei grădini, ci un idol nemişcat, pe care-l adoră pentru el însuşi, şi care, în loc să capete o demnitate adevărată prin cugetările pe care le trezeşte, comunică o falsă demnitate tuturor lucrurilor ce-l înconjoară. Literatul invocă, surâzând, în favoarea cutărui nume, faptul că el se găseşte în Villehardouin sau în Boccaccio, sau în favoarea cutărui obicei, faptul că este descris de Vergiliu. Mintea lui, lipsită de o activitate originală, nu ştie să vadă în cărţi substanţa ce-ar putea-o întări; ea se îngreunează cu forma lor intactă care, în loc să fie un element asimilabil, un principiu de viaţă, nu este astfel decât un corp străin, un principiu al morţii. Mai este oare nevoie să spun că dacă socotesc nesănătoasă această înclinare, acest gen de respect fetişist pentru cărţi, o fac prin raportare la deprinderile ideale ale unei minţi fără de cusur, care nu există, şi întocmai precum fac fiziologii, ce descriu funcţionarea normală a organelor, aşa cum nu se întâlneşte ea niciodată la făpturile vii. În realitate, dimpotrivă, neexistând minţi desăvârşite, după cum nu există nici trupuri pe deplin sănătoase, şi cei pe care îi socotim a fi spirite superioare sunt atinşi, ca şi ceilalţi, de această «maladie literară». Am putea chiar spune că mai mult decât ceilalţi. (…) La drept vorbind, faptul că spiritele superioare sunt, după cum se spune, livreşti, nu dovedeşte nicidecum că a fi livresc nu este un cusur.

Marcel Proust, Zile de lectură (în Eseuri)

Conţinutul vorbirii spiritului despre el şi peste el însuşi este perversiunea tuturor conceptelor şi realităţilor, înşelarea universală a lui însuşi şi a celorlalţi, şi neruşinarea de a enunţa această înşelare este, tocmai de aceea, cel mai înalt adevăr. Această vorbire este extravaganţa muzicianului „care îngrămădea şi amesteca treizeci de arii, italiene, franţuzeşti, tragice, comice, având tot felul de caractere, care cobora când cu o voce de bas profund până în iad, când, contractându-şi gâtlejul şi cu un falset, despica înaltul cerului, pe rând furios, înduioşat, imperios, batjocoritor.”* – Pentru conştiinţa liniştită care situează onest melodia binelui şi răului în egalitatea tonurilor, adică la unison, această vorbire apare „ca o mixtură de înţelepciune şi nebunie, ca un amestec de îndemânare, ca şi de josnicie, de idei juste şi totodată false, ca o atât de completă perversiune a sentimentului, o atât de completă turpitudine, ca şi de o totală sinceritate şi adevăr. Ea nu va putea renunţa de a trece prin toate aceste tonuri şi de a parcurge întreaga gamă a sentimentelor, de la cel mai adânc dispreţ şi repulsie, până la cea mai înaltă admiraţie şi emoţie; dar o umbră de ridicol va fi topită în acestea din urmă, care le denaturează…”*; acelea vor avea în caracterul lor deschis însăşi o trăsătură împăciuitoare, vor găsi în adâncimea lor tulburătoare trăsătura atotputernică pe care spiritul şi-o dă el însuşi.

G. F. W. Hegel, Fenomenologia Spiritului, VI (BB), B.2, γ. Vanitatea culturii

* citat din Diderot, Le neveu de Rameu

Cartea mea nu s-a născut din scopuri pur ştiinţifice, ci din grija pentru păstrarea culturii occidentale. Ea reprezintă o încercare de a evidenţia cu metode noi unitatea unei asemenea tradiţii în timp şi spaţiu. În haosul spiritual al contemporaneităţii a devenit necesar şi totodată posibil a demonstra această unitate. (…) Teoria modernă a literaturii europene este inaptă pentru o cercetare ştiinţifică a literaturii europene din două motive: restrângerea arbitrară a câmpului de studiu şi ignorarea structurii autonome a literaturii. (…) A privi literatura europeană ca un întreg nu e posibil decât după ce ţi-ai câştigat drept de cetăţenie în toate epocile, de la Homer şi până la Goethe. (…) Specializarea a deschis … calea unei noi universalizări. Dar lucrul acesta încă nu se ştie şi abia dacă se trage un folos din el.

E. R. Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin

Deşi în ziua de azi orice adevăr e considerat ca incomprehensibil, fiind privite ca inteligibile numai caracterul finit al fenomenelor şi accidentalitatea temporală, tocmai adevărul este ceea ce e absolut inteligibil şi singur inteligibil, deoarece el are la baza sa  c o n c e p t  u l  absolut şi, mai precis, ideea.

G. W. F. Hegel, Prelegeri de estetică (I)

Forţa creatoare este aristocratică. Aceasta nu este o revendicare a orgoliului, ci a rezistenţei inflexibile în faţa forţei nivelatoare a timpului. Există o entropie temporală care trebuie descrisă noetic, iar nu termodinamic. În această ordine poate fi înţeles faptul că în această condiţie cosmică evenimentul creaţiei este improbabil. În timpul istoriei nu putem fi cu toţii creatori. În schimb, în timpul istoriei putem fi cu toţii impostori. (…) Cel care a înţeles ce a vrut Dostoievski să spună prin parabola Marelui Inchizitor a înţeles şi că cei care salvează istoria sunt cei care o ignoră şi o transcend, în timp ce aceia care pustiesc popoarele, însângerându-le, sunt cei care le plâng mai mult de milă. Şi mai puternic este acest adevăr proclamat de destinul creator al omului. Sensul operei nu este validat de spaţiul public. Martorul creatorului este Infinitul. Nu comunitatea. Dimensiunea comunitară a creaţiei este dimensiunea secundă a ei, dar şi aici, dacă opera nu ajunge la destinul atemporal al comunităţii, sfârşeşte în braţele dispariţiei. Nici o operă nu este istorică, chiar dacă ea priveşte nemijlocit istoria. Atunci, un act creator îşi păstrează sensul chiar şi în ultima fracţiune de secundă a istoriei. Un act creator îşi păstrează sensul chiar dacă cel prin care are loc ar fi singurul în univers, aşa cum rugăciunea are sens deopotrivă în catedrală şi în deşert.

Florin Octavian, Castalia

Există, pe de o parte, «lumea sensibilă», «lumea de aici», la care avem acces prin percepţie senzorială, pe de altă parte, «lumea de dincolo», «cerul» suprem al Inteligenţei, obiect al Intelectului pur, iar între ele, în intervalul rămas liber, o lume intermediară, psiho-spirituală, la care avem acces printr-o facultate specială, «imaginaţia activă». (…) Metafora cea mai la îndemână pentru a descrie lumea imaginală e, nu întâmplător, metafora oglinzii. Căci ceea ce vedem în oglindă nu e nici fantasmă, nici fiinţă aievea. «Apariţia» din oglindă nu e totuna cu fiinţa noastră concretă, dar depinde esenţialmente de «apariţia» noastră, se produce numai dacă ne aşezăm în faţa ei şi dacă privim spre ea. Lumea imaginală (care e lumea unde se simt acasă şi îngerii) e un plan de reflexie între lumea spiritului şi cea a materiei, sau, pe alt palier, între Dumnezeu şi oameni. (…) Îngerii, despre care Scriptura spune că «văd pururea Faţa Tatălui» (Matei 18,10) sunt oglindirea Feţei către care privesc. Iar cine contemplă chipurile îngereşti întâlneşte, în lumina lor, însăşi această oglindire. La rândul lui, omul care se străduieşte să trăiască după modelul protectorilor săi cereşti devine oglinda lor şi se oglindeşte în ei şi în oglindirea Feţei Tatălui. Viaţa spirituală e, în definitiv, o problemă de catoptrică, răsfrângerea în cascadă a luminii supreme până în cel din urmă ungher al lumii. Îngerii sunt purtătorii calificaţi ai acestui uriaş joc de oglinzi, transparenţele orânduite ierarhic prin care suntem «vizaţi» de Raza dumnezeiască. (…) Lumea imaginală e reală, dar e altfel reală decât ceea ce socotim, de regulă, real. Nu poţi să mergi spre ea uitându-te pe o hartă, nu e «undeva», pentru că e ubicuă. Ea trăieşte numai ca urmare a unei relaţii, relaţia dintre ea însăşi şi cel care o caută. Cu alte cuvinte, ca să se deschidă, are nevoie de activarea interesului tău pentru ea şi de o facultate specială, din familia imaginaţiei. În acest sens, ea este o lume virtuală, care se desfăşoară «obiectiv» abia în momentul în care sunt dispus să prind contur în faţa ei. (…) Sensibilitatea artistică are adeseori intuiţia acestei «specii ontologice» care se întrupează în funcţie de proiecţia unui interlocutor. Villiers de l’Isle Adam spune undeva că îngerii se obiectivează în tocmai extazul pe care îl provoacă şi că, de fapt, substanţa lor e chiar extazul. Îngerul nostru este, ca să spun aşa, fiinţa extazului nostru. E un moment de ieșire din sine către o realitate extatică a propriului eu. (…) Am spus, de câteva ori, că există un «organ» pentru perceperea lumilor intermediare şi că organul acesta e din familia imaginaţiei. Adaug imediat că nu de imaginaţia comună e vorba, cea care produce vedenii, care delirează, uneori şarmant, alteori smintitor, cea de care uzează şi abuzează frecvent artiştii, mincinoşii şi beţivii. E vorba de imaginatio vera, o facultate creatoare, structurată şi structurantă, definită de mulţi autori ca net diferită de imaginaţia obişnuită. (…) Protecţia e pro-iecţie. Scopul ei nu este să apere de ceva, ci în vedereaa ceva. Protectorul nu se concentrează obsesiv asupra protejatului, ci asupra destinaţiei sale spirituale. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie protejat e un întreg parcurs, cu punctul lui de sosire, şi nu integritatea episodică, stagnantă, a fiecărei clipe. Ţelul proiecţiei e transcendent. Protecţia adevărată nu e niciodată strict defensivă. Ea este creatoare, anticipativă, ofensivă: nu clopot izolator, ci lansaj, vectorialitate.

Andrei Pleşu, Despre îngeri

tineretul acesta nu pricepe că a-ţi jertfi viaţa este adesea, poate, lucrul cel mai uşor, mult mai uşor, de pildă, decât acela de a închina cinci-şase dintre cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale clocotitoare unei învăţături aride, ştiinţei bunăoară, fie chiar numai ca să-şi sporească înzecit forţele, pentru a putea sluji cât mai bine adevărul şi actele de eroism pe care doreşte din toată inima să le săvârşească, fiind ţelul său în viaţă. Dar, pentru majoritatea tineretului, o asemenea jertfă este mai presus de puterile sale.

F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov

Leave a Reply

Caută în site

Subscrie la Newsletter

Introduceti adresa de email: